Pe drumul nuntirii cereşti

Ca în cântecul privighetorii, numai că fără durere şi fără suferinţe

Uneori, chiar şi persoanelor cu intuiţia mai puţin pronunţată (cum mă consider) li se întâmplă ca din senin să-şi schimbe brusc paşii pe un alt drum, să deschidă o altă uşă decât cea spre care s-au pornit, ajungând astfel să vadă că nu doar în ceruri, ci şi pe pământ există minuni. În călătoriile mele prin ţări străine de mai multe ori am avut sentimentul că o putere inexplicabilă îmi dirijează paşii. Căutând să cumpăr o sticlă de apă sau un mic suvenir, aproape întotdeauna nimeream la vânzători care vorbeau în limba mea – din România sau Moldova. Când te afli într-o lume necunoscută, la mii de kilometri de casă, asemenea cazuri nu sunt defel banale, orice întâlnire cu un conaţional pare un miracol.

Dar şi foarte aproape de casă, o mică cotitură în obişnuitul drum de câţiva metri îţi poate aduce revelaţia unei minuni. Era una din zilele înnegurate cu tristeţi bacoviene. Întâlnind pe aproape de casă o cunoscută şi convenind că mergem în aceeaşi direcţie, am pornit împreună pe o stradelă în jos. Apoi nu ştiu de ce ne-am întors să facem acei câţiva paşi pe strada paralelă. Au fost de-ajuns doar câteva minute ca să înţelegem acest „de ce?”. Nu-mi venea să cred ochilor, din maşina cu numere de Suceava, oprită în faţa noastră, a coborât stareţa Voroneţului, maica Gabriela. Primul gând mi-a fost că a sosit într-o vizită la Consulatul României, situat alături. Dar nu, nu venise într-o vizită oficială. Era împreună cu prietenul obştii mănăstireşti, gospodarul Lazăr Fialcovschi din Molodia şi cu încă o călugăriţă. În cele câteva momente, de emoţii şi îmbrăţişării, nu m-am interesat ce vânturi bune au adus-o la Cernăuţi, aflând că întâmplător a condus maşina pe acest drum – strada unde a făcut şcoala primară Mihai Eminescu. Ne-am ales cu sticluţe de sfânt mir, cu discuri şi cărţi ce poartă zestrea spirituală a măicuţei Irina, prima stareţă a Voroneţului, şi, spre marea bucurie a cunoscutei mele, cu invitaţii la cel de-al doilea Hram al Mănăstirii, în cinstea Sfântului Daniil Sihastrul, sărbătorit la 18 decembrie. Tot atunci am primit în dar cartea proaspăt scoasă de sub tipar „De la mărturia vechilor greci la mărturisirea patristică”, rodul cercetărilor de doctorat al maicii Gabriela prinzând viaţă într-o minunată şi profundă operă teologică despre temele iconografice în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneţ. Parcă un curcubeu îşi înălţase arcada între cer şi pământ, ştergând urmele mohorâte ale norilor.

O bucurie asemănătoare am simţit atunci când am auzit-o prima dată cântând, ca pe o priceasnă la înălţătoare liturghii, tulburătoarele cuvinte cu fiori de mit din „Privighetoarea oarbă”: „Cântă sfântă, cântă viaţa în durerile fierbinţi,/ Căci frumosul cere jertfe şi plăcutul suferinţi./ Azi şi eu mă asemăn ţie, căci din veac e scris aşa,/ Plânsul unora e preţul bucuriei altora…”. „Frumosul cere jertfe şi plăcutul suferinţi”, a preluat maica stareţă Irina (la acel moment monahia Gabriela încă nu era învestită cu responsabilitatea de egumenă), repetând de câteva ori cuvintele şi însoţindu-le de dezvăluirea că acestea se referă la lumea laică, nu la persoanele care au îmbrăcat odăjdiile călugăriei. Viaţa monahală nu înseamnă suferinţă sau jertfire de sine, ci fericirea de a trăi în fagurele dăruirii şi slujirii Mântuitorului. Convieţuind în seninătate şi deplină armonie cu tot ce le înconjoară, precum şi cu lumea lor lăuntrică, surorile în odăjdii negre de la Voroneţ, copilele măicuţei Irina, răspândesc bucuria vieţii. Au lăsat urme de lumină pretutindeni pe unde au poposit pe meleagurile noastre, cele mai proaspete fiind emoţiile, aprofundate de fericirea de a le avea în mijlocul lor, împărtăşite de enoriaşii lăcaşurilor de închinare din Boian şi Buda-Mahala. Prima stareţă Irina şi stareţa Gabriela le-au adus fărâma de cer a Voroneţului la sfinţirea bustului lui Iraclie Porumbescu, instalat în curtea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Boian, şi la hramul Bisericii Ştefan cel Mare şi Sfânt din Buda. De-un deceniu rotund, ca un izvor în pustiu ne sunt cărţile monahiei scriitoare Elena Simionovici, mărturisitoare a adevărului despre vatra de spiritualitate românească şi credinţă ortodoxă – Voroneţul. Cu binecuvântarea măicuţei stareţe Irina Pântescu, la Cernăuţi au ajuns cărţile acestor două erudite monahii, dovadă că Sfânta ctitorie a lui Ştefan cel Mare toarce necontenit firele de aur din caierul străvechilor tradiţii, din timpurile când mănăstirile erau principalele centre ale culturii şi civilizaţiei româneşti.

Vorbind despre monahia Elena ca despre „prima ucenică a Voroneţului care s-a apucat să utilizeze condeiul, dedicându-se scrisului”, stavrofora Irina Pântescu mărturiseşte că are suflet împlinit, pentru că maicile din aşezarea monahală, pe care a păstorit-o timp de 17 ani şi căreia încă îi poartă de grijă, au condiţii pentru a-şi aduce contribuţia şi în societate. Datorită înţelegerii stareţei că astfel îndeplineşte lucru cu folos pentru sufletele oamenilor, monahia Elena, astăzi preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, este o prezenţă notorie în viaţa culturală şi literară a Sucevei, dar şi un oaspete dorit la Cernăuţi, de câteva ori, în prag de toamnă şi ajunul sărbătorii Limbii Române, sosindu-ne pe calea cea mai luminată ce ne-a lăsat-o Dumnezeu pentru a ajunge la inima oamenilor, înzestrată cu miresmele Cuvântului.

Am introdus această digresiune în povestea „nuntirii cereşti” a stareţei Gabriela influenţată de destăinuirea-i că maica Elena i-a fost preparatoarea (meditatoarea) pentru examenul la română atunci când, îndemnată de cuvioasa stavroforă Irina, a decis să urmeze studiile de licenţă la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Teologie, specializarea Teologie Ortodoxă – Litere. „Ai instruit-o bine? Veţi merge împreună să susţineţi examenele…”, le dădea de grijă măicuţa, cu severitatea-i atenuată de dragoste părintească, în aceeaşi măsură îndrumătoarei şi ucenicei. La 2 aprilie 1991, sora Gabriela a păşit pe poartă Mănăstirii Voroneţ, iar în octombrie era deja studentă la Iaşi, îmbinând de atunci ascultarea monahală (activităţi în muzeografie, secretariat, dirijarea corului…) cu studii aprofundate nu doar în teologie, muzeistică, patrimoniu religios, ci şi în management, limbi străine. Şi-a îndreptăţit cu deasupra de măsură numele de familie – Platon – la care ţine atât de mult şi la care n-a renunţat în copilărie de dragul unui drum mai uşor prin viaţă. Să fi visat mama sa, care dorea s-o vadă om instruit, cu o diplomă de studii superioare, că răzvrătita-i fiică va absolvi nu o facultate, ci câteva! Nu dorinţa de a se mândri cu reuşitele sale în faţa părinţilor sau a lumii, ci setea nestăvilită de a-şi lumina mintea pentru a păşi cu credinţă tare pe calea arătată de Maica Domnului a îndreptat-o spre hramul ştiinţei. Pentru a combate părerea că viaţa de mănăstire înseamnă doar izolare de lume şi refugiu în rugăciuni consemnez că stareţa Gabriela a obţinut şi studii de licenţă la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, Facultatea de Istorie şi Geografie, specializarea istorie – filosofie, a primit atestat în muzeografie cu lucrarea: „Conservarea şi valorificarea patrimoniului Sfintei Mănăstiri Voroneţ”, a urmat un masterat la Universitatea „Ştefan cel Mare”, realizând lucrarea de disertaţie: „Dialogul culturilor şi civilizaţiilor: Sfânta Mănăstire Voroneţ”.

Covoarele Mănăstirii, cu trandafiri din mâna Domnului

Acumulând un tezaur atât de bogat de cunoştinţe, maica Gabriela nu uită învăţătura şcolii de la Mănăstirea Moldoviţa: „Să nu te mândreşti, să nu aştepţi mărire…”. Sunt cuvintele purtate mereu în inimă, întărite de credinţa că „Dumnezeu nu rămâne nimănui dator, răsplătindu-l pentru cele bune, dar şi pentru cele rele”. Ca un semn din ceruri că mama sa e cu sufletul împăcat şi fericită, că n-o mai doare amintirea nopţii când fiica a părăsit cuibul părintesc sunt covoarele ce înzestrează Biserica şi chiliile Mănăstirii Voroneţ. Sunt covoarele Victoriţei Platon din Valea Seacă, adevărată meşteriţă faur-mâini de aur în arta ţesutului.

De la prima vedere mi-am zis că trandafirii de pe covoarele aşternute pe jos în cele două biserici, dar şi în chilii, în camerele pentru oaspeţi, sunt parcă vii, primiţi din mâna Domnului. Picioarele mă ţineau locului fără voia mea, mă temeam să calc pe florile din raiul ceresc, căutând să mă strecor pe lângă pereţi ca să nu le strivesc. Observându-mi stânjeneala, însoţitoarea mi-a zâmbit larg, povestindu-mi cum lucra, în adolescenţă, la stative mână la mână cu mama Victoriţa. Să le fie cu mai mult folos, ascultau emisiunea „Teatrul la microfon”, discutând piesele difuzate. În urzeala covoarelor ce înzestrează astăzi Mănăstirea sălăşluieşte hărnicia multor femei din Valea Seacă, puse la treabă de cea mai iscusită dintre toate ţesătoarele din împrejurimi, – la spălat lâna, la tors, la vopsit. Mai departe, numai mâinile ei se pricep să potrivească miraculos culorile, însufleţind modele cu vechime de sute de ani, pe care le îmbogăţeşte cu zborul propriei fantezii. Îi plac culorile autumnale – kaki, ruginiu… Fiica îşi aminteşte cu câtă plăcere urmărea cum mama potriveşte vopselile ca să primească nuanţele de verde al frunzei. Când abia se ridica domnişoară, i-a ţesut un covor ce trebuia să troneze în ziua nunţii deasupra lăzii de zestre. Dar a ajuns să împodobească podiumul la hramurile Mănăstirii. Un model similar, la fir mai mărunt, înfrumuseţează casa din Bucureşti a renumitei cântăreţe de operă Angela Gheorghiu, prietena obştii Voroneţului şi a stareţei. Covoarele Victoriţei Platon sunt admirate de oameni din toate colţurile lumii, care vin să se pătrundă de miracolul Voroneţului, trecând şi de hotarele României.

Întâlnind-o pe stareţa Gabriela în preajma hramului Sfântului Daniil, m-am interesat şi de mama Victoriţa. „Ţese, mai ţese, aşa se odihneşte şi se linişteşte. Spune că nu va lăsa din mâini suveica până nu va trece pe covoare toate modelele adunate pe hârtie”, a venit răspunsul, înfloritor asemenea trandafirilor ce răsăreau din teară, când stătea şi ea la stative, mână la mână cu mama sa. Acum stareţa Gabriela ţese în minte o cronică de zi cu zi a Voroneţului, de la data când a intrat prima oară pe poarta mănăstirii. Doar ce nu e scris se uită, iar în fiecare zi aici se întâmplă ceva demn de permanentă amintire, orice freamăt este un pas istoric. Nu există îndoială că i se va împlini şi acest gând, deşi spune că nu e scriitoare, ci vorbitoare. Odată fiindu-i auzită rugăciunea către Maica Domnului, stareţa Gabriela este îndrumată să primească şi să facă tot ce-i de folos sufletului ei, Mănăstirii, închinătorilor care vin la Voroneţ să vadă frumosul divin şi să înţeleagă frumuseţea lor lăuntrică.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: