În micuţa încăpere în care ne aflam s-a adunat atâta emoţie, că nimeni nu se mai mira de ochii umezi ai celorlalţi. A lăcrimat sărbătorita, au lăcrimat cei veniţi să o felicite la zi aniversară, au lăcrimat cei de-ai casei, am lăcrimat, mai mascat, şi noi, cei din spatele camerei sau al agendei în care pixul nu a apucat să mai scrie.
Vă aştept şi la anul !
Primarul comunei Udeşti, Cristea Ostrovan, viceprimarul, Mihai Pantiuc, şi consilierul primarului, Lăcrămioara Bernicu, nu s-au aflat pentru prima dată acasă la învăţătoarea Viorica Hogaş. Vin să o onoreze pe văduva veteranului de război Ioan Hogaş din 2016. Udeşteanca, acum locuind cu fiica sa, la Suceava, a sărbătorit duminică 105 ani de viaţă şi a primit flori, diplomă şi un tort, pe care scria, mare, alături de urarea de „La mulţi ani!”, vârsta extraordinară la care a ajuns. Frumos tort, a apreciat sărbătorita, la fel de frumos ca cele pe care le făcea şi ea cândva, în tinereţe, „mai frumoase decât cele de la cofetărie, specialist eram, îmi era drag să fac dulciuri, întrebaţi-o pe fata mea”.
Vorbe spuse din suflet i-a adresat şi primarul, cu voce emoţionată: „Ne mândrim că avem printre noi un om aşa ca dumneavoastră, văduvă de război a unui om care şi-a sacrificat viaţa pentru ca noi să putem zâmbi astăzi. Sunteţi un om care a ştiut să facă din necaz bucurie, care s-a luptat cu viaţa şi a învins, sunteţi un model pentru noi”.
Iar viceprimarul Mihai Pantiuc, pe lângă urările din suflet, a transmis şi ceea ce bunica lui, Măndiţa Niculi (care, cu ajutor de la Preabunul, va împlini 100 de ani anul acesta, în luna august), i-a dat ca sarcină să îi transmită salutări aniversatei şi urările sale de sănătate. Ca de la viitor la actual centenar.
Cuvinte calde de apreciere a rostit şi preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, Filiala Judeţeană „Muşatinii”, colonel în retragere Neculai Niga. „Sunteţi un exemplu de viaţă pentru felul în care v-aţi dus crucea cu demnitate. Vă iubim şi suntem alături de dumneavoastră!” i s-a adresat, oferindu-i o diplomă şi o medalie. A doua medalie pe care a primit-o, ne-a comunicat bucuroasă. Pe prima, cea primită anul trecut, a şi purtat-o, bucuroasă, multă vreme.
Iar cu Mihai Bujoreanu („parcă am fi neamuri, aşa mă bucur când ne întâlnim, cu el şi cu domnul primar) care aşteaptă la rând să o felicite, râde bucuroasă, când acesta îi spune că Ortenzia Munteanu („mătuşa Viorica lui Culei” o lămureşte Lăcrămioara Bernicu, sub numele ăsta sigur o ştie, nu cu cel din buletin), face 101 ani şi că bunica domnului viceprimar va atinge şi ea, în august, suta. „E colegă cu mine, îndată”, râdea. Şi mai râdem o dată toţi, când cineva se întreabă de ce oare bărbaţii nu-s aşa longevivi cum sunt femeile. „Pentru ca au neveste” spune cineva.
M-aţi onorat
La 105 ani, Viorica Hogaş a stat cu noi, în picioare, mai mult de jumătate de oră, vreme în care a primit felicitările oaspeţilor săi şi le-a răspuns tuturor. Nu s-a aşezat pentru că, spune, „nu se cade ca dumneavoastră să staţi în picioare iar eu să mă aşez. Nu e frumos”.
Mulţumiri a adresat domnului primar – „straşnic primar, de fiecare dată când m-am dus la primărie ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, am fost primită extraordinar”. Şi rugămintea să ajute întotdeauna, mai ales dacă cea care cere ajutor e o femeie, văduvă necăjită, aşa cum a fost ea.
Mulţumiri şi promisiunea că îi va aşteaptă şi la anul „cu veselie, că eu nu mă dau”. „Nu ştiu dacă ajungem noi să trăim atâţia ani câţi veţi ajunge dumneavoastră să sărbătoriţi” a glumit unul dintre cei prezenţi, dar Lăcrămioara Bernicu şi-a adus aminte ca şi anul trecut le-a spus la fel şi, uite, s-a ţinut de cuvânt. Deci se vor vedea la anul, cu siguranţă.
Mulţumiri, chiar dacă a mărturisit că nu-şi găseşte cuvintele de bucurie („noi ştim de ce, pentru că e prima dată când împliniţi 105 ani”, i-a spus Mihai Pantiuc), chiar dacă şi-a şters des cu batista colţul ochilor. „Sunt, bucuroasă că am apucat această zi. Pentru că în tinereţe bolile sunt mai uşoare, iar cele de acum mai greu de dus”, marea bucurie şi marele noroc fiind fiica ei, Adriana, care „mi-a salvat viaţa să vă văd astăzi pe dumneavoastră”. Ea şi ceilalţi din familie, fără de care „eram de mult oale şi ulcele”.
Familie înseamnă pentru Viorica Hogaş fiica ei, copiii acesteia, Carmen şi Adrian, şi cei trei strănepoţi, copiii lui Carmen – Bogdan, Irina şi Florin, nepoţi şi strănepoţi pe care îi iubeşte foarte mult, pe care i-a crescut în casa de la Udeşti: „Să nu se supere mamele lor, i-am crescut şi îi iubesc ca pe copiii mei, îi am de dragi, tare dragi. Nu am cuvinte să spun ce mult m-au ajutat!”.
Şi tot familie e fratele ei, care o priveşte emoţionat de alături: „Doar noi doi am rămas: eu – cea mai bătrână dintre fraţi şi el – cel mai tânăr! „Să vă dea Dumnezeu tuturor numai bine!”
Mai întrebaţi-mă
Nu se plânge, dar nu mai vede prea bine, nici auzul nu e cum a fost odată, dar e tonică, prezentă, dornică să stea de vorbă, îi râd ochii în cap privind în jur la cei ce au venit să o sărbătorească. „Mai întrebaţi-mă!” ne îndeamnă şi întrebările vin.
Există un secret al longevităţii? „Munca, altul nu cunosc.” Muncă de care a avut parte toată viaţa, altfel nu vede cum ar fi depăşit numeroasele greutăţi, „pe care le-am biruit. Nu le-am împărţit cu nimeni, doar cu fata mea şi cu Dumnezeu”.
De la 25 de ani văduvă, Viorica Hogaş a ales să rămână singură, doar cu fiica ei, deşi a resimţit dureros singurătatea, şi-ar fi dorit să-l aibă alături pe soţul ei în viaţa de toate zilele, dar şi în momente când lumea petrecea. „Îmi doream mult să merg la o petrecere” spune, cu evident regret în glas, „dar, de unde să-l iau, dacă a dispărut pe front?”
Îl evocă cu multă căldură pe soţul pe care-l şi vedem în fotografia de nuntă; a fost un bărbat frumos, voinic, originar din Miroslăveşti – Paşcani. Învăţător şi el, întâi la Reuseni, apoi la Udeşti, Ion Hogaş l-a învăţat carte, vreme de doi ani, şi pe fratele ei cel mai mic, prezent la emoţionanta ei aniversare de acum. „Nici nu am apucat să-l cunosc bine, ne-a lăsat pe mine şi pe fiica mea şi a plecat în război şi nu i-a venit decât numele înapoi. Fiica mea avea 2 ani atunci şi am suferit o viaţă, eu – că nu am avut soţ, ea – că nu a avut tată. Ne-am avut doar una pe alta şi doar împreună ne-am sfătuit când am dat de greu”. Au trăit cu speranţa că poate se întoarce şi el, cum s-au întors unii prizonieri de război, s-a şi dus să-l caute pe la Bălţi, în Basarabia, apoi cel care a fost comandant de pluton în cadrul Regimentului 6 Vânători de Munte Bălţi, şi care, se pare, a dispărut la Tătarca, a rămas să trăiască doar în inimile lor, a ei şi a fiicei sale. „Ce a fost a fost, nu se mai poate repara nimic” ne spune, dar e bucuroasă că i-a dat Dumnezeu atâţia ani, „nu m-am aşteptat să ajung la anii ăştia, mi-a dat Dumnezeu tare mulţi”, că a avut parte de o familie frumoasă, că fiica sa, ajunsă şi ea la o vârstă frumoasă, i-a făcut nepoţi, care au şi ei acum copii mari. „Tare e frumos când o familie trăieşte în înţelegere, în iubire, aşa cum a fost în familia noastră.” Şi, chiar dacă, de alături, ginerele ei zâmbeşte cu subînţeles, Viorica Hogaş pare a şti bine ce e important în viaţă. Chiar dacă se mai încurcă şi nu mai ştie bine dacă are 104 sau 105 ani.
Viaţa, ca moştenire
Am privit-o cu drag, cu respect, cu duioşie, cu admiraţie, cum răspunde, cum vorbeşte cu cei care i-au călcat pragul, cum zâmbeşte, cum plânge, cum se strânge la pieptul fiicei sale, cum se bucură de nepoţii cu care se fotografiază, cum ţine, mândră, diplomele şi medalia primite. E demnă, modestă, de o frumuseţe care luminează blând încăperea.
„V-am dat şi eu vouă ceea ce am primit de la părinţii mei, adică viaţa. Altceva nu am avut să vă dau, averi nu am avut” spune, cu glas cald, iar fiica ei, Adriana, reazem acum şi întotdeauna, mai lăcrimează o dată şi mulţumeşte pentru averea primită. „Să fiţi sănătoşi şi să vă bucuraţi de viaţă! Să vă iubiţi şi să vă înţelegeţi cu cei din familie şi cu cei din afara ei!”
Mulțumim frumos pentru articol ! Emoționant ! Felicitări !