CINE A FOST VASILE BUMBAC ?

Ca în fiecare an, la începutul lunii februarie, Costâna, o mândră aşezare bucovineană (comuna Todireşti) l-a sărbătorit pe Vasile Bumbac. Încercând aici un profil întregitor, vom trece în revistă, fie şi vitezist, o serie de contribuţii, examinând lămuritor viaţa şi opera celui care, ca „naţionalist pronunţat”, a fost considerat „poetul festiv al Bucovinei”. Lista contributorilor, începând cu Slavici, T.V. Ştefanelli şi Iorga, e bogată. De la C. Loghin şi Victor Morariu la soţii Bostan (de la Cernăuţi), Emil Talianu, V.I. Schipor, Alis Niculică şi Emil Satco (făcând, printre altele, inventarul pseudonimelor în impozanta lor Enciclopedie), Zenovie Cârlugea cu al său recent opus dedicat Oamenilor din viaţa lui (Eminescu) şi, desigur, merituosul Petrea Tabarcea, un împătimit monografist, volumul său obligându-ne la un popas special. Asupra căruia vom stărui altădată.

Să reamintim, însă, că un vrednic cărturar al locului, profesorul părhăuţean Mihai Bocancea, acum pensionar, mereu neastâmpărat, îmboldit de varii proiecte, însoţit de Ionuţ-Mihai Nacu, pe atunci elev al Colegiului Naţional militar din Câmpulung Moldovenesc, ne ofereau, în 2016, un util ghid, reconstituind cu minuţie, într-o „scurtă biografie”, traseul existenţial al lui Vasile Bumbac într-o triplă ipostază: profesor, literat şi patriot român. Ca gest recuperator, pe solid suport bibliografic, mica monografie era o incursiune exegetică „pedantă” (constata, cu îndreptăţire, prof. dr. Lăcrămiora Cocârlă, în Prefaţă), prilejuindu-ne o imersiune în viaţa culturală a Bucovinei. Or, „seninul poet” Vasile Bumbac (1837-1918), cum îl văzuse Euseb Popovici, ispitit, ca liric festiv, de recolta de ode, îmblânzind „maica Soartă”, a fost – zicea Pavel Ţugui – „o primă rândunică a poeziei bucovinene”. Poet, folclorist, traducător, animat de un fierbinte elan patriotic, el a întreţinut şi pregătit, prin scrisul său, visul unionist, pe care, din păcate, nu l-a mai prins (m. 27 februarie 1918).

După o necesară şi doctă prezentare a cadrului geografic al satului Costâna („leagănul prunciei”), cu utile, prin contextualizare, referinţe istorice, îl urmăm pe junele învăţăcel la Suceava şi Cernăuţi (ca gimnazist, în gazdă la Aron Pumnul) şi apoi, după un bacalaureat „la Blaju”, contaminat de spiritul românismului, în studenţia vieneză, vreme de un deceniu. Va fi profesor la Suceava (din 1874 până în 1906), numărându-se printre vrednicii bărbaţi ai neamului care s-au bătut pentru românizarea învăţământului (la „Şcoala română”), prin manuale (vezi donaţia preotului Vasile Cocârlă, un adevărat Mecena), îndemnând, precum o făcea şi preotul Mandaşevschi, poporenii la carte. O dăscălie grea, plus truda scrisului; deşi a publicat mult, numeroase scrieri poetice şi teatrale, abandonate sertarului, au rămas necunoscute. Visa la o epopee în douăsprezece cânturi despre Descălecarea lui Dragoş în Moldova. Să amintim că astfel de cânturi epice fuseseră apreciate de N. Iorga, trecător prin Costâna, la 1905 (Bocancea, Nacu 2016 : 23). Deşi anexată Ardealului în masiva Istorie iorghistă, literatura bucovineană află în Vasile Bumbac solul unor „vremi noi” (Iorga 1986 : 56), vestind „o uimitoare trezire la literatură” (Iorga 1986 : 383). Iorga laudă fără economie „adânca simţire”, versul sprinten şi glumeţ, dă lungi citate din poemul epic dedicat descălecării lui Dragoş. Dar nu trebuie să uităm că puritanul istoric practica o critică culturală, de erudiţie dilatată (cum se pronunţase E. Lovinescu, acuzând „haosul informativ”) şi impunea naţionalismul ca etalon estetic.

În fine, nu putem ignora implicarea lui V. Bumbac în serbarea putneană, amiciţia cu Eminescu şi fraţii Hurmuzachi, „bădiţa Bazileus” încredinţând caietelor (patru la număr) „toată Bukovina”. Aici apare o (altă) chestiune litigioasă. Nicolae Cârlan, un acribios cercetător, luând în cătare impostoriada din „brambureala postdecembristă”, „mania contribuţiilor eminescologice” şi tevatura iscată, denunţa o serie de „făcături”. Printre care şi o inedită misivă (olografă!) ce i-ar fi fost adresată, în „deceb. 1863”, lui Vasile Bumbac de către „M. Emin.”, deţinătorul fiind Nicolai Moscaliuc (Cârlan 2018 : 259). Şi în care Eminescu (la 13 ani, încă Eminoviciu) ar fi mărturisit că respectivele caiete ar fi „hrana sa de toate zilele”! Controversate rămân şi popasurile sucevene, inclusiv cel din 27 decembrie 1885 (totuşi, singurul atestat!), reţinut cu prudenţă şi de G. Călinescu, poetul venind de la Cernăuţi, de la sora sa, Aglae Drogli.

Autorii au scotocit răbduriu arhivele şi aduc la lumină informaţii preţioase. Semnalăm, de pildă, adversitatea fratelui Ion (Ioniţă) Bumbac, „un înfocat austriac” (ne informa C. Loghin), antijunimist, de unde şi ruptura cu Eminescu, acesta negând că l-ar cunoaşte (Bocancea, Nacu 2016 : 65), rezultând o meritorie cercetare în paralel. Încât putem conchide că hărnicia „tandemului” M. Bocancea – Ionuţ Mihai Nacu a rodit în această „scurtă biografie”, descoperind „multe lucruri noi”, cum aprecia Gh. Giurcă în entuziastul său Cuvânt înainte. Să mai sperăm că se vor găsi amatori care, dezgropând şi adunând din presa vremii scrierile lui V. Bumbac, de o mare diversitate, vor pune umărul la un necesar gest recuperator. Până atunci, să adăugăm că şcoala gimnazială din Costâna îi poartă numele (din 1996) în urma demersurilor profesoarei Vera Mateiciuc, directoarea şcolii atunci, fireşte, cu sprijinul generos al bravului primar Vasile Avram. A mai funcţionat cândva, la Soloneţ, prin strădania profesorului Ibănescu, un cenaclu care îl cinstea pe poetul Vasile Bumbac, cel care, elev fiind la Cernăuţi, debuta cu versuri în Familia, cu zece ani înaintea ivirii astrului Eminescu, năşit, se ştie, de Iosif Vulcan.

Micul volum ar putea fi un imbold pentru alţi temerari cercetători, luând aminte la spusele lui N. Iorga. Fiindcă, într-o conferinţă ţinută la Cernăuţi (9 noiembrie 1924), marele istoric, apreciind Aportul Bucovinei în cultura românească, afirma net că de la V. Bumbac ne-au rămas atâtea „lucruri frumoase”. Ele, negreşit, merită să fie scoase la lumină prin strădania unor lecturi „de redescoperire”. Printre care, de pildă, confesiunile lui Slavici, oferind – prin ricoşeu – preţioase informaţii şi despre V. Bumbac.

Slavici, se ştie, încercat de mari îndoieli, n-a vrut să fie „scrietor”. Om „altfel prozaic”, cum însuşi se prezintă în Amintiri, transilvănean cumpătat, el recunoştea, într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi (6/18 septembrie 1874), că Eminescu l-a introdus „în lumea în care petrec acum”; s-a supus deci voinţei eminesciene, aflând în mai tânărul amic „măestrul”. Încât, pe bună dreptate, Lucian Raicu nota că destinul căpătase „o înfăţişare omenească în ochii lui Slavici” (Raicu 1983: 327). Întruchipat, desigur, în „nesăţiosul Eminescu”, cel care „nu se potrivea cu lumea”, cum mărturiseşte şirianul. Chiar dacă alte voci afirmă categoric că „influenţa lui Eminescu nu este decisivă” (Szabo 2012: 30). Magdalena Popescu avea o cu totul altă părere, considerând că „fără Eminescu, Slavici nu ar fi devenit niciodată ceea ce putea fi”, întâlnirea lor relevându-i ardeleanului „pragul de sus” al propriului urcuş (Popescu 1977 : 392). Om cu destin complicat, „un caz”, aşadar, stingher în lumea prin care a trecut, prigonit, acuzat (spion, trădător), încarcerat (şi de unguri şi de români), ziarist combatant, consecvent, şi prozator important, Slavici a văzut în Eminescu „educatorul naţiei”. Şi era convins că „restabilirea” unităţii culturale ar fi doar o „cestiune de timp” (Slavici 1983: 76). Altminteri, „dorul de unitate culturală” lucrează şi, asemenea lui Eminescu, cel care „privea încântat în viitor”, cel care „avea ceva profetic” în neastâmpărul firii, alături de el, aşadar, a pus la cale, prin serbarea putneană, „începutul unei conştiente lucrări” (Slavici 1983: 46). Martor credibil, de mari „resorturi sufleteşti”, a fixat în conştiinţa literară câţiva uriaşi contemporani, încât Gala Galaction nu ezita să califice mărturiile sale, întinse pe lungimea unei jumătăţi de veac, drept „un viu şi admirabil manual pentru istoria noastră culturală”. Putem spune şi noi, fără tăgadă, că nedreptăţitul Slavici a fost primul care a intuit genialitatea eminesciană, având conştiinţa omului mare în acea frământată „preţioasă arătare”, lucrând pentru binele neamului, încrezător în „putinţa de a-l închega”, Eminescu privind toate lucrurile „din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată” (Slavici 1983: 70). Răzbătând prin „ţesătura de intrigi”, cei doi, „oameni cu inima curată”, tari în credinţă, voind ca „serbarea să se facă”, au izbândit după multe încercări şi încurcături. La un nou Apel, scrie Slavici, Vasile Bumbac, de felul lui „mai potolit”, deşi neales, „s-a învoit să subscrie ca preşedinte” (Slavici 1983 : 52), încât, în pofida protestelor „de rea-credinţă”, adresele de aderenţă şi încurajare au început să curgă, vestind că, în acel climat de însufleţire generală, „se adună bani”. Nimeni nu se îndoia, însă, de sinceritatea lui Eminescu, ne informează Slavici, chiar şi acel Ioniţă Bumbac care „scuipa în Junimea” şi care, totuşi, îi era „bun prieten” (Slavici 1983: 42). Rolul lui Eminescu, deşi foarte implicat în pregătirea evenimentului, asigurând prerogative de secretar, era „neoficial” însă. El, prudent, nu semna documentele „comitetului aranjor” şi D. Vatamaniuc a clarificat lucrurile, reamintindu-ne că poetul-gazetar era prins în acei ani într-un proces de presă pentru vâlva stârnită prin articolul Echilibrul. Vasile Bumbac s-a stins la 27 februarie 1918, fiind înmormântat la Suceava (cimitirul Pacea). La trecerea cortegiului funerar, ostaşii români (care ocupaseră oraşul) i-au dat onorul şi, peste ani, Victor Moraru vedea în acel gest expresia unui „destin drept”. Care s-ar confirma întrutotul prin devotamentul celor doritori a descifra enigmele unor evenimente aprig controversate încă, apărând ceea ce academicianul Basarab Nicolescu numea, inspirat, „imortalitatea prin arhive”.

NOTE:

– Bocancea, Nacu (2016): Mihai Bocancea, Ionuţ-Mihai Nacu, Vasile Bumbac: profesor, literat şi patriot român (scurtă biografie), Editura Lidana, Suceava.

– Cârlan (2018): Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu: La Bucovina (antologie), ediţia a II-a, revăzută. Cuvânt înainte de D. Vatamaniuc, Editura Lidana, Suceava.

– Iorga (1986): N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, vol. I (Crearea formei; 1867-1890). Ediţie îngrijită, note şi indici de Rodica Rotaru. Prefaţă de Ion Rotaru, Editura Minerva, Bucureşti.

– Popescu (1977): Magdalena Popescu, Slavici, Editura Cartea Românească, Bucureşti.

– Satco, Niculică (2018): Emil Satco, Alis Niculică, Enciclopedia Bucovinei. Personalităţi, localităţi, societăţi, presă, instituţii. Vol. I (A-F), Editura Karl A. Romstorfer, Suceava.

– Slavici (1983): Ioan Slavici, Amintiri. Postfaţă de Lucian Raicu, Editura Minerva, Bucureşti.

– Szabo (2012): Lucian-Vasile Szabo, Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii, Editura Universităţii de Vest, Timişoara.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: