Basarabia  mea

Într-o lume întoarsă pe dos, ai sentimentul zădărniciei să scrii, cu inimă de îndrăgostit, despre Baştină, Părinţi, Credinţă, Patrie. Mai ales când simţi nevoia să nu te asemeni cu un robot răblăgit, ci să atingi lucrurile sfinte cu aripi de înger păzitor, să mişti uşurel dantela de la fereastra copilăriei, să revezi cuibul matern şi chipurile dragi, să deschizi larg ochii şi să savurezi priveliştile din pragul casei părinteşti, să alergi prin ierburile primăverii şi să te speli cu  roua dimineţii, să te opreşti pe malul râului ce străbate vatra satului şi să asculţi poveştile Naturii depănate de apa curgătoare, să priveşti păsările cerului şi să le rogi să-ţi spună cum arată Patria ta de la înălţime. În această lume întoarsă pe dos, în care exprimarea artificială şi profanarea lucrurilor sfinte au ajuns o normă, totuşi, te întrebi – chiar dacă traversăm un timp al smintelilor colective, de dragul modei trecătoare, e obligatoriu să-ţi batjocoreşti rădăcinile, să evadezi din sufletul viu al limbii române şi să te arunci în fluviul otrăvit al cinismului, băşcăliei şi derizoriului, al cuvintelor moarte, golite de scânteia divină?

O putere răbufnită din adâncuri te reîntoarce la firesc, te face să îmbraci în metafore frumuseţile descoperite de-a lungul anilor, te îndeamnă să aduni vârstele şi anotimpurile vieţii într-o imagine-simbol sau într-o baladă fără sfârşit, te îmbunează până începi să le mărturiseşti tuturor compatrioţilor că Icoana meleagului natal se păstrează în suflet şi se transmite din generaţie în generaţie ca cea mai de preţ avere şi moştenire.

Patria?! Ce o fi? Un zbor de renaştere continuu peste casa de Acasă, un zbor blând prin paradisul în care se află tot neamul tău, de la începuturi şi până în eternitatea lui? Iar tu, Basarabia mea, ce cuvânt de taină eşti, dacă timp de o viaţă îţi caut sensul şi descifrarea, fără să-ţi înţeleg până la capăt tăcerile, supliciile şi martirii? Spune-mi ce eşti, cine eşti tu, Basarabie – pământ roditor de la margine de Ţară, hotar de civilizaţie latină, vatră râvnită, abandonată şi uitată, arcaşi  încremeniţi pe crenelurile cetăţilor de pe Nistru, misionari de credinţă creştină, carte de rugăciuni cu filele rupte, răzeşi neîncovoiaţi de hoardele de nomazi, logos al Domnului şi cuvânt al lui Eminescu, poligon de experimente moscovite, casă fără de uşă, zbor frânt, hartă sfâşiată de străini, neam de vulturi în colivie, românime de sacrificiu? Ce eşti tu, baştina mea? Care este destinul şi rostul tău în lume? Încotro îţi duci rana neînchisă şi crucea îmbibată de sânge nevinovat?

Basarabie, vatră de rugăciune, catedrală de pelerinaj în aer liber. Ţi-am căutat altarul ani în şir. Am tăiat cărări noi spre locuri ascunse, am scotocit în grotele din stâncile Nistrului, Prutului şi Răutului, am atins pietrele sfinţite din zidurile cetăţilor voievodale, am colindat văile, luncile şi colinele înveşnicite de târguri şi sate cu hrisoave domneşti. Pelerinajul meu spre altarul tău tăinuit derula pe o hartă a memoriei străvechi, o hartă transmisă din tată în fiu ca pe un jurământ şi datorie sacră. Dealurile îmbrăcate în codri seculari,  şesurile pestriţate de flori, costişele brodate în verde, lanurile poleite cu aur, orizonturile pierdute în depărtări chemătoare – toate purtau în ele iubirea Creatorului şi prospeţimea începuturilor.

Basarabia, ce splendoare alunecată din palmele lui Dumnezeu la facerea lumii! O simfonie a veşniciei şi frumuseţii mă însoţea, deschizându-mi panoramele de basm şi drumurile de dor. Mă mişcam printre oameni binevoitori, printre locuri fascinante, mănăstiri rupestre, icoane îmbătrânite, biserici uitate, rugăciuni abia şoptite. Mă lăsam vrăjit de peisajele blânde, întinse ca o salbă de mărgăritare de la Cristineştii lui Haşdeu de lângă Hotin până la Ismailul mareşalului Averescu  de pe Dunăre, de la Suliţa de pe Prutul de Sus până la Şaba de la gura Nistrului, de la mănăstirile din apropierea Carpaţilor până la nisipurile de aur de la Budachi, de  pe ţărmul Mării Negre.  Oriunde mă purtau drumurile, descendenţii legendarilor domnitori moldoveni îmi arătau cu mândrie casele lor iubitoare de fraţi, iar dulcea limbă română desprinsă de pe buzele basarabenilor – o adevărată victorie în faţa străinătăţii – părea o minune învăluită între balada lui Ciprian Porumbescu şi rapsodia lui George Enescu. De la un drum la altul, de la o mărturisire a unor mari inimoşi la alta, mă convingeam că altarul pe care îl căutam  nu fusese răpit sau distrus, că se afla la loc sigur, iar rugăciunile se înălţau, după secole de asuprire, în aceeaşi  limbă a lui Dosoftei, Creangă şi Mateevici.  Ce bucurie să descopăr că nimic esenţial din substanţa românească, a peste patru milioane de băştinaşi, nu se amestecase cu  rasa nomado-mongoloidă năvălită dinspre Est, cu aere de stăpână. Ce tresărire prevestitoare, ce fior necunoscut m-a străbătut la un răsărit de soare, într-o dimineaţă de gustar, când, de pe o stâncă uriaşă înălţată peste apele Nistrului, priveam  cum se transfigurează şi se rânduiesc orizonturile pe harta matinală a cerului – atunci, în acele clipe divine am simţit străfulgerarea şi revelaţia – altarul pe care îl căutam de atâta vreme e cu mine e peste tot unde mă mişc, e chiar Basarabia întreagă!

Uneori, îngerii se lasă din ceruri şi vin pe pământurile nedreptăţite să aline suferinţele şi durerile oamenilor umiliţi şi năpăstuiţi. Unii îngeri, văzând răbdarea cristică a basarabenilor şi dâra de sânge lăsată de istoria lor, au luat chipul localnicilor şi au rămas să vieţuiască între ei, împrăştiind în sufletele nedreptăţiţilor seminţele iubirii, omeniei şi încrederii în justiţia lui Dumnezeu. Poate de aceea, în localităţile basarabene, chipurile mamelor, copiilor şi ale bătrânilor par desprinse de pe icoane sau de pe frescele cu îngeri din biserici. Nici o nenorocire şi nici o crimă abominabilă comise de Rusia ţaristă sau sovietică – dezmembrarea Ţării, ocuparea Basarabiei, asasinarea elitelor româneşti, masacrele colective, moartea a sute de mii de băştinaşi prin înfometarea planificată, arestările, deportările, prigonirea lui Hristos, incendierea lăcaşelor sfinte, desproprietărirea, comunizarea – niciun experiment diabolic nu le-a schimbat originea, limba şi seminţia, nu le-a zdruncinat temeliile şi nu i-a oprit din drumul lor de a ajunge Acasă, la stupul-matcă, de a fi împreună cu tot roiul, cu tot neamul românesc. Fiindcă pentru basarabenii get-beget, indiferent de regimuri, Acasă a însemnat totdeauna România întreagă – cea de la Nistru până dincolo de Tisa şi Dunăre, din Carpaţi până în Dobrogea şi Marea Neagră.

Basarabie, ce fericire e pentru mine că m-am născut în Casa Ta şi  sunt al tău, că m-ai lăsat să mă contopesc cu luptătorii tăi şi să mă fac una cu pământul tău martirizat. Cum să-ţi mulţumesc, Basarabie, că mi-ai îngăduit să te iubesc în timpurile când iubirile erau interzise şi condamnate, iar haitelor de profitori şi lichele le erau silă de tine!? Ce cuvinte de recunoştinţă să-ţi aduc că atunci când erai singură, părăsită şi ostracizată, fiindcă priveai cu jind peste Prut, ai avut încredere şi m-ai onorat să fiu împreună cu tine, în carcera lor, în temniţa lor. Poate, după atâţia ani de tăcere, îndrăznesc să te privesc în ochi şi să-ţi mărturisesc, fiindcă tu eşti veşnică, iar ceasul meu e trecător – la şcoală şi în anii de studenţie stăpânii de la Moscova m-au învăţat să le iubesc ţara lor, nu pe a mea. Cei mai erudiţi profesori universitari ne cultivau abil dragostea faţă de Rusia şi dispreţul amestecat cu ură faţă de România. Şi eu, împreună cu generaţiile de după război, am primit un paşaport fals, cu o identitate falsă. Ca să nu mori de foame şi să fii în rând cu lumea resemnată, pentru o bucată de pâine străină, regimul te obliga să minţi frumos, să amăgeşti convingător conaţionalii, să îndrugi cu neruşinare că moldovenii au fost smulşi din robie, din ghearele românilor şi eliberaţi de armata roşie. Condiţiile înjositoare le impunea regimul, dar persoana decidea să le accepte sau nu. Pentru slugoii de partid şi de stat, pentru tot soiul de intelectuali şi oameni de creaţie, minciuna combinată cu românofobia era scara pe care urcau în „raiul” Moldovei Sovietice. Foarte mulţi din ei s-au dus în mormânt fără să se pocăiască, fără să-şi ceară iertare de la poporul pe care l-au schilodit şi îndobitocit. Creierul mutilat al moldovenilor poartă numele tuturor celor care au colaborat cu ocupanţii, au elogiat puterea sovietică şi au minţit conştient că moldovenii nu sunt români, vorbesc o altă limbă decât româna, iar ţara lor e URSS, şi nu România.

În timpurile cele mai mârşave, când eram scuipat – şi de cei de sus, şi de cei de jos – de străini şi colaboraţionişti pentru credinţa mea românească, nu am acceptat de dragul carierei profesionale să rostesc, pentru protocol sau ritualul de angajare, măcar o silabă împotriva României şi a Neamului românesc. Scârbă şi milă mi-a fost şi îmi este de corul trădătorilor, fariseilor şi rătăciţilor. În faţa lui Dumnezeu vii singur, cu viaţa ta, cu faptele bune şi rele, cu păcatele tale, nu cu regimul sau partidul pe care le-ai servit. Ce fericit şi bogat sunt că, după ce am trecut prin infernul rusesc, pot pune mâna pe inimă şi mărturisi că mă simt curat şi demn în faţa Ţării mele, România! În anii de ocupaţie sovietică, contrar ideologiei oficiale, am spus bandei comuniste de la Chişinău, cu preţul libertăţii mele, că Basarabia este românească,  nu rusească. De-a lungul vieţii mele, când toţi considerau că Uniunea Sovietică va fi veşnică,  nu am fraternizat cu comisarii roşii, nu am intrat în partidul lor, nu am îndoctrinat moldovenii şi nu am elogiat ocupanţii.  Pentru mine, Basarabia a avut şi are chipul frumos şi blajin al mamei mele nemuritoare. Pentru mine, Basarabia este mâna dreaptă a României, mână pe care românii adevăraţi o aşteaptă din august 1944 pentru a-şi face cruce cu dreapta în faţa lui Dumnezeu şi a Ţării împlinite. România e tot ce am mai sfânt şi visez, ca în tinereţea mea, ca în anii de Eliberare Naţională, să prind măreaţa Zi a Reîntregirii naţiunii române. Iar dacă o fi să mai stea înlănţuite timpurile nedrepte în calendare întârziate, voi – cei care sunteţi os din osul nostru, sânge din sângele nostru şi ideal din idealul nostru –, în clipele când hotarele strâmbe se vor prăbuşi, nu uitaţi, oricât ne-ar acoperi anii sau pulberea stelară, să ne luaţi şi pe noi, luptătorii fără de vârstă pentru unificarea României, să trăim împreună bucuria nemărginită a neamului românesc, să adunăm generaţiile de ieri, de azi şi de mâine, să le înfrăţim pe vecie în Hora Unirii.

Când ocupanţii au înfăşurat Prutul în sârmă ghimpată, s-a crezut că moldovenii şi-au pierdut Ţara, limba, memoria şi identitatea. Nu este ade-vărat!  S-a crezut că înghiţită de imperiu, Basarabia a dispărut fără urmă în oceanul slav. Nu este adevărat! Ea a înviat din morţi şi, „cu moarte pe moarte călcând”, vine la tine, pentru totdeauna – România mea, România noastră. Am fost, suntem şi vom fi în veac şi de-a pururi o singură Fiinţă – Românească!

E crezul unui român basarabean, e crezul neamului românesc din Basarabia.

ALECU RENIŢĂ,

director al revistei „Natura”, Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Mulţumesc frumos pentru articolul găzduit de Crai Nou.

    Cu dragoste frăţească,
    Alecu Reniţă

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: