De 20 de ani, statuia veşnic tânărului Eminescu adună suflarea românească la Cernăuţi

Ajungând la vârsta când mă troienesc amintirile, ca martoră a unor evenimente de excepţie în istoria revigorării conştiinţei naţionale a românilor din nordul Bucovinei, tot mai des mă încearcă întrebarea în care segment din acel răscolitor trecut aş opri maşina timpului. În multe „gări” m-aş reţine dacă ar fi posibil miracolul întoarcerii în trecut, dar cu mai mare bucurie mi-aş prelungi popasul în anul 2000. Am intrat atunci în noul an cu frumoase izbânzi în urmă şi mari speranţe în faţă. În ultimul deceniu al secolului XX am revenit în albia firească a limbii noastre, la alfabetul latin. Această realizare epocală pentru românii din spaţiul post-sovietic a îndreptat spre noi un torent de comori spirituale din Patria istorică. Mileniul doi s-a încheiat cu împlinirea unui vis, care ne-a marcat viitorul: după un îndelungat refugiu, Eminescu a revenit la Cernăuţi, în oraşul adolescenţei, al primei poezii, primelor lacrimi şi dureri provocate de pierderea unei fiinţe apropiate, moartea profesorului iubit Aron Pumnul.

Desigur, Eminescu n-a lipsit nici până atunci din inimile celor care în toate timpurile au simţit româneşte. Însă fiecare îşi purta dorul de Poet, îi citea şi-i cânta poezia în singurătate. Din 2000, anul declarat în lume al lui Eminescu, am început să ne manifestăm identitatea adunaţi la statuia Poetului de zilele naşterii şi morţii sale, de Sărbătoarea Marii Unirii, de Ziua Limbii Române… Unii pot reproşa că e prea puţin să venim ca la paradă, cu osanale, de câteva ori pe an, pentru a ne afişa patriotismul. Oricum ar fi, locul din micul scuar din centrul oraşului, unde se înalţă statuia lui Eminescu, este Mecca românilor din Cernăuţi. Deja al douăzecilea an ne strângem aici ca la Zidul Plângerii din Ierusalim să ne mărturisim durerile. Posibil, unii conaţionali vin şi mai des cu prieteni, cu oaspeţi de pe alte meleaguri. În primele săptămâni după dezvelirea monumentului îi întâlneam pe sculptorul Dumitru Gorşcovschi în fiecare zi în faţa statuii, admirându-şi opera, la care a lucrat vreo şase ani. În preajma evenimentului inaugural, când încă nu-i văzusem aievea plăsmuirea artistică, l-am întrebat în ce direcţie va fi îndreptată privirea Poetului. „Eminescu va privi la soare şi înspre gimnaziul unde şi-a făcut studiile”, mi-a răspuns sculptorul, ţinând să precizeze că locul n-a fost impus de autorităţi, ci ales de fruntaşii comunităţii româneşti, de nucleul Societăţii „Mihai Eminescu”, conduse la acel moment de maximă responsabilitate de poetul Arcadie Opaiţ.

Răsfoind colecţia „Zorilor Bucovinei” din perioada respectivă, am găsit multe articole semnate de cititori din diverse localităţi care lansau propuneri referitor la compoziţia sculpturală. Românii noştri se interesau în ce fază se află lucrările, cine-i autorul, cerând ca acesta să fie român, căci numai un suflet românesc poate să-l întruchipeze pe Eminescu „aşa cum ne-am dori să-l vedem la Cernăuţi”. Din relatarea despre festivitatea deschiderii la Cernăuţi, la 15 ianuarie 2000, a Anului internaţional Eminescu mi se pare demn de amintire următorul pasaj: „Prima pagină din «Evanghelia spirituală a poporului nostru» a fost deschisă de profesorul Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române, care a vorbit în româneşte şi în ucraineană despre valoarea universală şi actualitatea operei eminesciene, a invocat personalitatea complexă a Poetului – izvor de frumuseţi şi lumină înspre noul mileniu. Cuvântarea domniei sale m-a adus cu gândul la un eveniment însemnat din istoria românilor – 12 octombrie 1912. Atunci, la inaugurarea catedrei de istorie a românilor la Universitatea Cernăuţeană, Ioan Nistor, în prezenţa unui public numeros, a vorbit despre însemnătatea istorică a românilor în nemţeşte, ţinând să dovedească mai convingător că românii deţin un rol de frunte între neamurile din sud-estul Europei”.

E de menţionat că autorităţile ucrainene şi-au asumat finanţarea totală a lucrărilor, însă, din cauza tărăgănării cu îndeplinirea angajamentului, statuia a fost dezvelită nu la 15 ianuarie (la sărbătorirea a 150 ani de la naşterea Poetului), ci la 15 iunie (anul 2000). Eminescu a fost readus la Cernăuţi în pofida numeroaselor uneltiri şi proteste vehemente din partea unor răuvoitori, care au încercat să zădărnicească sărbătoarea dezvelirii statuii, ţinând steagurile lor în bernă şi scandând că e o zi ruşinoasă pentru Ucraina.

Consemnând mai sus că în 2000 Eminescu s-a întors la Cernăuţi dintr-un îndelungat refugiu, am avut în vedere dispariţia în 1940 a bustului Poetului din parcul Arboroasa, peste drum de Catedrala Ortodoxă. Acel bust ce-l înfăţişa pe Poetul creator al Luceafărului, operă a artistului ieşean Richard Hette, a fost dezvelit la 7 decembrie 1930. Din unele surse aflăm că n-a fost distrus de sovietici, ci evacuat la Bucureşti înainte de ocuparea ţinutului, iar în prezent se află în faţa Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Botoşani. Oricum, în 2000 Eminescu a revenit, în strălucirea-i de Luceafăr, la neamul său din Cernăuţi după 60 ani de refugiu.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: