Cultura este cea care face o naţiune nemuritoare

După cum bine ştim, la început de an aniversăm naşterea poetului naţional Mihai Eminescu şi, în acelaşi timp, Ziua Culturii Naţionale. 15 ianuarie devine astfel, de fiecare dată, un moment festiv şi un bun prilej de reflecţie asupra rolului culturii în societatea noastră.

 Ziua Culturii Naţionale ne oferă ocazia să cinstim creatorii şi să celebrăm cultura în integralitatea expresiilor sale. Bogăţia şi diversitatea manifestărilor noastre culturale reprezintă o sursă inestimabilă pentru dezvoltarea societăţii româneşti, pentru întărirea solidarităţii şi a sentimentului de demnitate naţională.

Cultura română, exprimată în principal prin limbă şi literatură, s-a dezvoltat prin eforturi susţinute în toate principatele române de-a lungul timpului. Ne stau mărturie „Catehismul românesc” din 1544, prima carte în limba română, tipărită la Sibiu, tipăriturile diaconului Coresi la Braşov, „Palia de la Orăştie”, un adevărat monument al limbii române, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, una dintre primele scrieri româneşti laice de mari dimensiuni, şi Sfânta Scriptură de la Bucureşti, publicată în 1688, şi totodată prima Biblie tradusă în limba română. Un secol mai târziu, Ienăchiţă Văcărescu ne-a oferit prima lucrare de gramatică a limbii române, „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticii rumâneşti”, şi totodată a pus bazele unei adevărate dinastii culturale. Prin legatele sale testamentare, „Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire”, Ienăchiţă Văcărescu ne demonstrează că a gândit înaintea timpului în care a trăit, indicându-ne prin aceste două versuri ceea ce istoria avea să confirme: România modernă poate fi edificată prin cultivarea unei literaturi valoroase. În paralel, în Transilvania, Şcoala Ardeleană se lupta pentru drepturile românilor şi emanciparea naţiunii prin cultură, prin dezvoltarea învăţământului în limba română şi tipărirea de carte românească.

În secolul al XIX-lea cultura şi literatura română au cunoscut o dezvoltare fulminantă, care a atras după sine şi primele manifestări majore ale spiritului şi identităţii româneşti. Apar primele publicaţii periodice în limba română, dintre care amintesc „Curierul Românesc” fondat de Ion Heliade-Rădulescu şi primele forme de asociere culturală, societăţile culturale, cea mai importantă fiind Societatea Literară Română, care avea să devină mai târziu Academia Română. De altfel însăşi acest for cultural stă mărturie a rolului central pe care cultura l-a deţinut în făurirea Marii Uniri, deoarece, la înfiinţarea sa, printre membrii fondatori s-au numărat personalităţi ale culturii din întreg spaţiul locuit de români, obţinându-se prin aceasta o primă unire în spirit. De altfel, trebuie să spunem că principalii promotori ai Unirii au fost nu doar oameni politici, ci mai ales oameni de cultură.

Fie că aparţin majorităţii sau minorităţilor etnice, culturii academice ori tradiţionale, în forme clasice sau dintre cele mai inovative, produse de creatori independenţi ori de instituţii publice, expresiile diversităţii noastre culturale sunt o resursă inestimabilă pentru dezvoltarea durabilă a colectivităţilor.

Într-o lume competitivă şi globalizată, atuurile României se leagă tot mai mult de ceea ce poate oferi din punct de vedere al infrastructurii culturale şi educaţionale. Este evident că, într-o societate în continuă mişcare, legătura dintre oameni şi locuri e asigurată din ce în ce mai mult de forţa valorilor spirituale comune şi a patrimoniului cultural.

Aniversăm la 15 ianuarie inclusiv naşterea „omului deplin al culturii româneşti”, aşa cum a fost considerat Mihai Eminescu. Manuscrisele sale ne amintesc, mereu, că limba, cultura şi patrimoniul naţional trebuie cinstite. Totodată, prin semnificaţie şi simbolistică, Ziua Naţională de la 1 Decembrie şi consacrarea zilei naşterii lui Mihai Eminescu ca zi a Culturii Naţionale formează axa identitară a naţiunii noastre şi poate că nu întâmplător rolul operei lui Mihai Eminescu în desăvârşirea conştiinţei de sine a României se leagă şi de înfiinţarea Societăţii Literare Române, precursoarea Academiei Române.

Rolul lui Eminescu în gândirea naţională este subliniat şi de Angela Botez care ne arată că, pe lângă activitatea sa poetică şi publicistică, „el este cel care a creat în mare parte limbajul filosofic modern. Început cu Dimitrie Cantemir şi Samuel Micu, demersul creator al producerii unui astfel de limbaj atinge la Eminescu un punct de maximă realizare. A fost o fericită întâmplare aceea că limba şi spiritul filosofic german s-au potrivit cu structura mentală şi emotivitatea lui Eminescu. Procedura prin care Eminescu a adus cele mai profunde realizări ale unui Kant, Schopenhauer, Hegel în gândirea şi filosofia românească a fost în primul rând una lingvistică. Având un deosebit interes pentru domeniul filosofiei despre care spunea că nu poate fi frecventat de oricine, el a avut dorinţa de a-i apropia limba românească”. Acest aspect, al limbii, trebuie tratat cu deosebită atenţie, deoarece Eminescu militează pentru o limbă pe înţelesul tuturor, perenă, care să difere de limba persoanelor cu studii înalte din acea vreme, facilitându-se astfel accesul la cultură al maselor: „S-a dezvoltat o literatură în limba ţării, care trăia în gura şi spiritul poporului. Aiurea limba claselor culte era aşa de deosebită de cea grăită de popor, încât literatura familiei clasei de sus era cu totul inaccesibilă claselor de jos. Urmarea naturală a fost lipsa de circulaţie a caracterului şi ştiinţei în toate clasele corpului social, care nu sunt deosebite la cel cult şi la cel ignorant decât prin grad, nu prin fel, precum şi lipsa de circulaţie şi schimbului de impresii prin o limbă şi literatură, comună tuturor, singua care face din populaţie o naţiune” susţine chiar Eminescu, subliniind aspectele de fond şi formă ale limbii române din acea epocă. Totodată, arată neajunsurile unei societăţi străine de ea însăşi, prin politica duplicitară pe care o duce în materie de speculaţie culturală la nivel de naţiune.

Personal consider că orice ar fi făcut, orice ar fi gândit Eminescu despre cultura română, marele său merit este acela de a fi crezut în aceasta. Şi nu a crezut-o ca fiind de mâna a doua. A considerat-o contemporană culturii occidentale şi capabilă oricând a-i îmbrăca formele, fondul rămânând acelaşi în prea-plinul său de potenţial creator. A spune că în cultura română totul începe şi se termină cu Eminescu este probabil prea mult, dar în mare parte adevărat. În istoria ei, a culturii româneşti, nu vom întâlni altă personalitate care să o marcheze mai profund. Cum a fost posibil acest fapt? Pentru că atunci când ne apropiem de Mihai Eminescu, avem senzaţia că de fapt ne apropiem de noi înşine. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost într-atât de român încât se identifică cu fiecare din noi în parte. Singura condiţie care face această fuziune posibilă, este aceea ca noi, să nu ne dezicem de ceea ce suntem.

Distinşi cititori,

Cultura este cea care face o naţiune nemuritoare. Ne mândrim cu geniul lui Eminescu, păstrăm şi onorăm tradiţii şi obiceiuri, citim istoria ţării noastre şi suntem recunoscători înaintaşilor noştri care au luptat pentru ca România de astăzi să existe. Dar dincolo de a rememora şi respecta trecutul, avem de construit un viitor.

Cu toţii ne dorim, cred, să trăim într-o lume mai bună, mai educată, mai corectă şi mai decentă. Dar pentru a trăi într-o astfel de lume trebuie s-o creăm zi de zi, împreună şi consider că putem face acest lucru prin şi cu ajutorul culturii în slujba căreia trebuie să ne punem cu toţii.

VIRGINEL IORDACHE,

senator PSD de Suceava

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: