Câteva consideraţii la Unirea din 1859

Nu ştiu dacă pe cuprinsul patriei mele, România, există vreun monument ridicat în cinstea împăratului Napoleon al III-lea.

Nu ştiu dacă consiliile locale ale municipiilor Bucureşti, Iaşi sau ale altor oraşe din România au acordat unui bulevard, pieţe publice etc. numele acestui mare om politic, de care a depins la un moment dat soarta neamului nostru.

Dacă există, mea culpa.

Dacă nu există, grabnic trebuie îndreptată această uitare datorată necunoaşterii istoriei naţionale.

Unirea de la 1859, unire care a dus la apariţia pe harta lumii a statului naţional al românilor, a stat de multe ori în acţiunile diplomatice ale acestui mare bărbat.

Nu cunosc un alt conducător al vreunui stat european care să fi ţinut atât de mult la neamul nostru urgisit, furat şi batjocorit de mii de ani.

Un mare istoric şi diplomat, R.W. Setton-Watson, în lucrarea „Histoire des roumains”, apărută la Paris în anul 1937, ne descrie în mod laconic, dar extrem de sugestiv, „Naşterea României”.

„Napoleon al III-lea, perseverând în planul său dorit din răsputeri şi de români, ajunse după mai multe peripeţii diplomatice, în care se înfruntau opoziţia Austriei, intrigile Turciei, ajutorul binevoitor al lui Kiseleff, la un compromis cu regina Victoria: din Valahia şi Moldova se vor face două surori gemene. Ingeniozitatea românilor, prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza, recunoscut în primul rând de Franţa, le va preface în surori siameze. Îndârjirea lui Ion Brătianu, cu complicitatea lui Napoleon al III-lea, le va transforma într-o singură ţară, e adevărat, sub principe străin.”

Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a surprins întreaga Europă, mai puţin pe împăratul Napoleon al III-lea. Ea a dovedit celorlalte puteri europene că era zadarnic să pui piedici artificiale unirii.

Însuşi Napoleon al III-lea sublinia: „Naşterea României se produsese fără ca marile puteri să apuce să-şi exercite funcţia lor de moaşă”.

Dubla alegere a colonelului Al. I. Cuza, benefică, desigur, a rămas surprinzătoare, fiind vorba de un personaj puţin cunoscut şi aparţinând micii boierimi.

Istoricul Neagu Djuvara, în lucrarea „Les Roumaines entre Orient et Occident”, apărută la Paris în 1989, clarifică acest aspect: „Al. I. Cuza ar fi fost preşedintele primei loji masonice din ţară, «Steaua Dunării», aflată în obedienţa Marii loje franceze”.

Vedeţi cum toate se leagă?!

Franţa lui Napoleon al III-lea recunoaşte, la 13 aprilie 1861, dubla alegere a lui Al. I. Cuza.

La îndemnul Franţei, Al. I. Cuza va da la 23 decembrie 1861 o proclamaţie triumfătoare, semnată de cele două guverne ale sale, aşa cum relatează Constantin Bacalbaşa în lucrarea „Bucureştii de altădată” (4 vol.):

„România

Români!

Unirea este îndeplinită.

Naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiutoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile naţiunilor.

Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara şi cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus naţiunea către un falnic viitor.

În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus toată a voastră încredere în Alesul Naţiunii, aţi întrunit speranţele noastre într-un singur Domn.

Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!

Voi iubiţi patria, veţi şti dar a o întări!

Trăiască România!

Consiliul de Miniştri

Moldova A. C. Moruzi, C. Şuţu, Al. A. Cantacuzino, Leon Cantacuzino

Muntenia D. Ghica, Al. Plagino, I. G. Ghica, I. Cantacuzino, M. Băleanu, C. Niculescu, S. Fălcoianu”.

Aducerea lui M. Kogălniceanu, istoric şi orator bine cunoscut în funcţia de prim-ministru, a permis ca reformele ce urmau să modernizeze tânărul stat să fie făcute în pas galop.

Pe lângă Legea secularizării averilor mănăstireşti şi Legea rurală, prin care 500.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu două milioane hectare de teren, ţara a fost dotată cu un număr impresionat de structuri de organizare socială, toate copiate după modelul francez. Astfel, menţionăm: Curtea de Conturi, Consiliul de Stat, Codul penal, consiliile judeţene, legile comunale, Legea asupra învăţământului primar, secundar şi superior, înfiinţarea universităţii din Bucureşti etc.

Cineva neavizat crede că aceste reforme au adus „lapte şi miere de a doua zi”. Nimic mai fals!

Toate aceste reforme făcute la repezeală au dezorganizat, bineînţeles, societatea de jos până sus, iar anul care urma fu un an de foamete şi sărăcie, afectat şi de epidemia de holeră.

Starea de spirit după Unire şi după reformele excesive ne este prezentată de un fost ministru al lui Cuza în lucrarea „Mémoires du Prince Nicolas Soutzo”, publicată la Viena în 1899. „Am înfiinţat peste tot consilii comunale destul de costisitoare… Am mărit la nesfârşit numărul funcţionarilor şi al birocraţilor dar n-avem nici poduri, nici şosele… iar oraşele se bălăcesc în mocirlă şi în duhoare şi sunt bântuite de molime… Suntem lipsiţi de oameni capabili, care să pună în practică aceste instituţii, să le înţeleagă, să le priceapă semnificaţia, într-un cuvânt, să se dezbare de instinctele egoiste de hoţie şi minciună”.

În aceste condiţii, Al. I. Cuza a înţeles că ceasul abdicării va suna curând, şi de aceea l-a trimis pe Alexandru Cantacuzino (soţul prinţesei Maria Cantacuzino de la Horodniceni) la Paris, să negocieze cu împăratul Napoleon al III-lea abdicarea sa.

Aşadar, Alexandru I. Cuza era conştient că trebuie să abdice în favoarea unui principe străin, fapt ce s-a întâmplat în noaptea de 11/ 23 februarie 1866.

Tronul ţării a fost oferit a doua zi, de cele două camere reunite, lui Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care refuză.

Iarăşi ne salvează Napoleon al III-lea. Ion Brătianu, cu discreta complicitate a împăratului Napoleon al III-lea, reuşeşte să-l intereseze pentru tron pe Carol de Hohenzollern (Napoleon al III-lea era verişor cu Carol), care este proclamat domnitor al României la 10 mai 1866.

Înainte de a încheia acest articol lung, doresc să informez cititorul despre ceva inedit, nepublicat în România. Tot Napoleon al III-lea este în centrul acţiunii de salvare a României în 1866.

Despre ce este vorba?

Italia, ca să recupereze Veneţia de la Austria, sugerase să i se dea acesteia Principatele Române, drept compensaţie. Soluţia era sprijinită cu insistenţă de Anglia (a se vedea că englezii nu ne-au trădat numai la Ialta!) şi de Turcia. Chiar marele vizir Ali Paşa, după cum ne informează R. W. Setton-Watson, în lucrarea citată anterior, a afirmat: „Dacă Turcia tot trebuie să piardă Principatele, ea preferă să le vadă austriece decât independente”.

Salvarea României a venit de la intervenţia împăratului Napoleon al III-lea, care i-a „liniştit” pe turci, şi de la înfrângerea Austriei de către Prusia în bătălia de la Sadova (Boemia), 1866.

Ca urmare a celor prezentate mai sus, consider că împăratul Napoleon al III-lea, care ne-a înţeles, iubit şi sprijinit, merită o statuie pe teritoriul României născute la 1859.

Afirm această cerinţă în condiţiile în care în spaţiul românesc, atât de bine delimitat de M. Eminescu „de la Nistru pân’ la Tisa”, se menţin încă statuile sau grupurile statuare ale călăilor neamului românesc.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: