O miasmă care nu poate fi ignorată

Nu aş fi aşternut pe hârtie întâmplarea care urmează, dacă ea nu ar avea o anumită semnificaţie. Mai exact, dacă nu mi-ar fi trezit amintiri des-pre una din cele mai odioase pagini din istoria contemporană. Nuuu…, nu voi prezenta istoricul acelei perioade. Nu ştiu prea multă istorie, deşi am trăit o viaţă lângă un istoric (soţia, având acte în regulă în specialitatea istorie-filosofie, ba chiar gradul I, “luptându-se” nu numai cu mine, ci, mai ales, cu domnitorii, regii, împăraţii – ani, orânduiri sociale, epoci, stiluri etc. care, mărturisesc sincer, în anii acumulărilor personale, nu mă atrăgeau decât pentru o notă mare, toate chestiile astea bazându-se pe memorie, la care nu sunt un as).

Aşa stând lucrurile, istoria intervine aici doar pe cale de consecinţă a unei întâmplări banale, dar care poate avea urmări dintre cele mai neplăcute. Culmea este că s-a petrecut tot în perioada sărbătorilor de iarnă.

O altă întâmplare, povestită deja săptămâna trecută, a fost chiar în ultima zi a anului ce tocmai s-a călătorit, aceea cu „Revelionul şi chitara”, care până la urmă a avut un final optimist. Doar într-o oră, cu investigaţiile de rigoare ale lucrătorilor Poliţiei Române, bunul furat, chitara, a fost adus chiar de hoţ. Vezi Doamne, o împrumutase, de la chiriaşul meu, absolut “matol” (deşi nu făcea parte din AAA, cum, nu ştiţi? – Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, care, cred, a plecat odată cu autorul rubricuţei Flash, jurnalistul de ispravă, având condei din Ciulinii Bărăganului, Dan T. Gürtesh, fie-i ţărâna uşoară! Viaţa i-a fost grea, prin Iţcaniul cel uitat… cum, singur, scria !).

Povestea de faţă (repet, cu totul banală) s-a petrecut în ultima zi a sărbătorilor de iarnă, adică de Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, 7 ianuarie, anul mântuirii 2020.

Pentru mine, deşi mare sărbătoare, ziua asta a fost încărcată. Nu că aş fi crăpat lemne, aş fi tăiat cu flexul sau aş fi bătut cuie sau…, ci pentru simplul fapt că a trebuit să susţin slujba Utreniei şi a Sf. Liturghii la biserica din parohie (la rugămintea dascălului oficial, care, din motive binecuvântate, nu a putut să fie prezent), după care mi-am propus, în partea a doua a zilei, să trec pe la vreo trei-patru prieteni, cu niscaiva treburi legate de literatură, uitând cu totul de Sf. Ioan şi că ar fi posibil să dau, printre ei, de unii care poată numele marelui sfânt – Înaintemergătorul Domnului Hristos.

Iată-mă, aşadar, în jurul orei 16.30, în faţa uşii prietenului şi distinsului publicist sucevean Ciprian Bojescu (în prealabil l-am sunat pe mobil, spunându-mi că este pe post de dădacă, pentru vreo două ore, cu  fetiţa vecinului).

Sun, îmi deschide prietenul, intru în hol şi rămân “tablou”. În sufragerie, chef şi veselie. “Fetiţa” de la telefon – vreo cinci-şase doamne (nici acum nu ştiu exact!) şi un singur domn, fără proprietar. Abia acum “îmi pică fisa”! Îmi amintesc că doamna Bojescu mai este şi Ioana. Îmi cer scuze… “am căzut ca musca-n lapte”, dau să mă retrag, dar ţi-ai găsit… Ceva aveam eu ca să putem discuta în tihnă despre literatura locului, domnul Ciprian, fiind “central”, este la curent cu noutăţile, dar nu prea se potrivea cu o zi onomastică.

Una peste alta, am intrat şi, vreme de mai bine de un ceas, m-am simţit minunat în compania acestei familii primitoare, familia Bojescu şi prietenii săi, cu toţii oameni aflaţi la vârsta înţelepciunii şi a primăverilor târzii.

Familist convins, fiind şi cu maşina, mi-am luat “seara bună” şi, mintenaş, am ajuns la “casa cui mă are”.

Şi acum începe povestea. Parchez maşina în curte şi dau să intru în casă. Prin spatele ei, în apropiere având unul din chioşcurile cu care am fost eu, cu vreo 20 de ani în urmă, “mare om de afaceri”. În aerul din jurul lui simt un miros ciudat, a carne arsă, a mâncare arsă, o adiere de fum greu de definit. Şi, dintr-o dată, mă deştept din reveria orei petrecute. Intru în  chioşc – un fel de bucătărie de vară, unde, pe lângă o sumedenie de materiale electrice şi sanitare, toate aşezate în cutii pe un raft metalic, am şi un aragaz. Iar pe aragaz, la flacără mare, oala cu mâncarea căţeilor – tacâm fiert cu două zile înainte, care “profitând” de gerul Bobotezei se făcuse sloi şi pe care eu, în graba mare, o pusei să se dezgheţe. Asta se întâmpla pe la ora 13. Acum era ora 18, iar flacăra bătea “conştiincios” în fundul oalei, al cărei conţinut se făcuse scrum, cine poate şti de când?  Peste toate un miros greu, pătrunzător…, o miasmă pe care nu am mai întâlnit-o vreodată. Ce arsese? Capuri, labe, gâturi  de păsări crescute tocmai la Braşov (o fermă a deschis magazin în Burdujeni, magazin de la care mă aprovizionez).

Bine, bine, veţi spune intrigaţi, ăsta este un subiect de prezentat cititorilor? Ce, parcă nouă nu ni s-a întâmplat? Sincer vă spun, şi mie mi s-a mai întâmplat, dar nu de asemenea proporţii. Am aruncat oala, dar am păstrat capacul, care, din alb se făcuse maroniu. Au trecut multe zile şi miasma nu dispărea. Odovania praznicului Bobotezei a găsit lucrurile din chioşc puternic impregnate de miasmă, iar spălarea capacului, fără a mai avea duhoarea cărnii arse, s-a dovedit imposibilă.

Şi iată că am ajuns la miezul întâmplării, pur reale. Mulţi dintre dv. aţi vizionat filmele televiziunii naţionale cu imagini apocaliptice din lagărele naziste. Peste două milioane de oameni au fost arşi, după ce erau ucişi în camerele de gazare. Pe coşurile cuptoarelor ieşea, zi şi noapte, fumul rezultat din incinerare, care, desigur, se răspândea prin împrejurimi. O miasmă care, vă asigur, nu poate fi “ucisă” cu nimic: nici cu detergenţii de vase cei mai buni, nici cu săpunuri parfumate, nici cu parfumurile cele mai scumpe.

Ulterior atrocităţilor, când, în sfârşit, cei care au supravieţuit au fost eliberaţi, lumea întreagă a fost cutremurată, oripilată de imaginile pe care le găseau în lagărele de exterminare. Toţi se întrebau: cum au fost posibile asemenea atrocităţi fără ca cei puternici să nu intervină decât foarte târziu? Jurnaliştii, îndeosebi, se zbuciumau pentru a găsi un răspuns. Şi mi-a rămas întipărit, pentru totdeauna, răspunsul unor localnici din apropierea lagărelor. Nu au simţit miasma nazistă care se vărsa pe coşurile cuptoarelor odată cu fumul negru şi gros, ducând în eternitate, într-un mod oribil şi de neconceput, suflete de vieţi omeneşti. Cinism, nepăsare, dezinteres, neputinţă… faţă de aproapele tău?! Cine poate să spună, să dea un răspuns la toate aceste nedumeriri?

Perioadă tristă din istoria omenirii, de la care s-au scurs circa 80 de ani, dar care nu trebuie uitată, spre a nu se mai repeta vreodată.

Final trist şi al întâmplării, pentru că era posibil şi un incendiu. Aşa, prin ocrotirea Celui de Sus, m-am păgubit de o oală, de câţiva lei daţi pe tacâm şi de vreo 2-3 kg de gaz butan. În schimb, am rămas cu o miasmă căreia îi trebuie multe zile, poate luni, ca să dispară complet de pe toate lucrurile existente în chioşc, în mod natural.

O bucurie se poate transforma într-un necaz, după cum orice rău trebuie metamorfozat în bine!

CONSTANTIN  HLUŞNEAC 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: