A fost odată…

A fost odată ca niciodată un copil pe care îl chema Ion Creangă. De fapt, numele lui adevărat era Nică, fiindcă aşa îl striga Smaranda, mama lui şi nevasta lui Ştefan a Petrei Ciubotariul. Smărăndiţa, cea care mănâncă prima papara, încălecându-l pe Bălan, ar fi vrut ca Nică să rămână în Humuleşti, psalt la biserica Sfântul Nicolae. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească (…), parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Smaranda l-a fugărit de acasă, ea voia să-l vadă numaidecât cu dulamă şi potcap. „Fetele din sat sunt de nasul tău?” (Petru Rezuş), avea să-l întrebe, văzându-l deja călcând a popă. Nu erau, căci nici una nu l-ar fi fericit, precum Ileana din Târgul Ieşilor, care s-a străduit să zică hop!, sărind şanţul pe partea cealaltă, unde sălta, ca o chemare insistentă, un potcap de călugăr… monahicesc. Alături se afla şi o fântână „cu apă lină”, unde dintotdeauna „se-ntâlneşte dor cu dor,/ Se sărută până mor”. Numai că la fântână nu se moare, mai ales dacă-i una a dorului. Nică, în inocenţa lui, a crezut că acolo Spânul a şuguit în felul său şi l-a pus la răcoare pe feciorul Împăratului, furându-i (la asta se pricepea de minune!) identitatea. Fântâna a secat cât ai zice peşte (nu era nici un peşte acolo) de cucoşul cel năzdrăvan rămas fără punguţa cu cei doi bani, din pricina unui boier scăpătat, care, evlavios din cale-afară, s-a gândit să meargă duminică la biserică şi să-i arunce în cutia milei, după exemplul femeii necăjite din Sfânta Evanghelie.

O punguţă purta cu el şi unul Dănilă, care într-o vreme a tot cioplit la prepeleci şi, văzând că nu-i surâde norocul să iasă din sărăcie (încă nu citise cartea lui Ion Filipciuc Despre noroc), s-a gândit să ia taurul de coarne şi să se îmbogăţească. Numai că alea s-au dovedit a fi coarne de… drac, iar spurcăciunile, după ce i-au lăsat sacul cu galbeni, să se spele cu ei pe cap, au intrat în stăpânirea lui Ivan Turbincă-Goală şi a palcelor acestuia, devenit ispravnic peste cornoraţi. Numai aşa a putut să păcălească moartea, expediind-o să roadă la copaci. N-ar fi fost mare pagubă, dacă ai săi confraţi nu ne-ar fi fericit zeci de ani cu prezenţa lor, de ne-au ros şi sufletele, mai ales cu drăguţele de… Sovromuri! Ce frumos şi apetisant sună: Votki est? Haziaki sunt? Davai! Davai! Şi aici şi „De la Nistru până la Don” sună ca dracu! Era nevoie de o chiuitură, să se audă până la tartorul cel mare, cu o drughineaţă, cu o „jupâneasă carpenă” de prin pădurile noastre hăcuite acum de ai noştri care nu-şi scuipă-n sân, însă repetă, ca nu cumva să nu uite, „după noi, potopul!” Până la urmă, vorba povestaşului, Pielea rea şi răpănoasă (a obrazului)/ Ori o bate, ori o lasă.

La vremea lui Nică, pădurile erau, cele mai multe, încă virgine. De-aceea, se visa el într-o vreme să se sihăstrească… Şi-apoi atunci… pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi, cu sabia Duhului în mână şi pletele în vânt, ia-o la papuc, peste „Piciorul Rău”, spre „Cărarea Afurisită” (…), pentru a urma cântarea cu răsunet de pe „picior” pe „cărare”: Hop şi eu de la Durău,/Berbecul lui Dumnezeu!… Dar acesta-i un răspuns… berbecesc la o altă cântare şi pe altă tonalitate: Ici, în vale, la pârâu/ Mieluşa lui Dumnezeu!, ceea ce înseamnă că în acei codri era loc şi de alte mănăstiri…, de care ar fi auzit Nică, fost catihet la Folticeni, cu popasuri mai scurte pe deal, de unde a răsărit gramaticescul curat meşteşug de tâmpenie, şi mai lungi, pe la Rădăşeni, în compania plăcută a unei Ancuţe localnice.

Cu gândul nu la un sac, ci la un ştiubei cu galbeni, va fi fost asta o melodie a unei ştime dintr-o băltoacă pădurărească, Nică, holtei, din păcate, are parte de un avertisment de o severitate extremă: Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă!… Ai să pleci unde zic eu. Şi Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moşneagu, megieşul nostru, vă duce cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei. Şi încă una opărită: Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, (…) la mine nu se trec acestea… Pare-mi-se că ştii tu moarea mea… Să nu mă faci, ia acuş, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd cât eşti de mare!

Cele zece rânduri de lacrimi lasă loc la câte un suspin, după ce moş Luca, având meteahna lui Nechifor Coţcariul şi ieşind în uliţă, îi atrage atenţie nevestei : Olimbiadă, ia sama bine de borta ceea!, mai ales că avea în căruţă doi băieţi şi nu pe jupâneasa Malca. Smaranda şi-a făcut gustul, doar că Ion Creangă se visa mereu Nică, iar rătăcăniile Iaşilor îi cereau să sară peste ani şi să bine dispună pe cei din jur cu ziceri de pe „uliţa largă”. El, însă, se simţea cel mai bine în lumea lui din vremea vârstei de aur: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!… Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururi în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

A fost odată…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: