Cunoscută de mulţi dintre români de la televizor, mai uşor de reţinut inclusiv fiindcă a purtat numele părintelui său, legendar comentator de sport, Cristina Ţopescu a fost găsită moartă în casă, duminică seara, de poliţie, în urma semnalului dat de o vecină care nu o mai văzuse de aproximativ trei săptămâni. De aici încolo s-ar mai putea zice multe. Bunăoară că, decedată la 59 de ani, ar mai fi avut zile… Vedeta teve (cât de populară nu-mi dau seama) – dar cam aşa se spune, nu? – s-a dus singură (ba nu, apoi i-a luat în călătorie şi pe doi dintre cei şapte câini ai săi…). Că n-a fost cine să-i aprindă la vreme o lumânare e una, dar că în tot acest răstimp (poate ceva mai scurt; ziceau unii că în preajma Crăciunului ar fi apărut într-o emisiune, iar alţii că a folosit o aplicaţie a telefonului în dimineaţa de 28 decembrie 2019) n-a fost nimeni – rude, prieteni, colegi de… serviciu (într-o „echipă de comunicare” a unui minister), cunoscuţi etc. – s-o întrebe de sănătate; s-o caute, să revină, să insiste observând că nu răspunde… Pe de-o parte, uşor s-ar putea zice că asupra singurătăţii noastre singuri decidem şi, dacă realmente aceasta este, este o decizie pe care ne-o asumăm. Pe de alta, chiar retras fiind cineva din miezul unei lumi clocotitoare, pare de neînţeles că vreme de atâtea zile – întâmplându-se ele chiar la cumpăna dintre ani!!! – nu s-a găsit nimeni, chiar nimeni să se întrebe serios de ce nu dă un semn, de ce nu răspunde la telefon. Însă iată că şi o moarte ca cea a Cristinei Ţopescu, dacă nu ne ajută să înţelegem, cel puţin ne pune pe gânduri. Inclusiv ca ultim subiect de presă, de social media ş.a.m.d. De viaţă.
Comentarii