Pe urmele adevărului eminescian

Orice întâlnire cu un text semnat de Theodor Codreanu devine o sărbătoare a spiritului şi atunci îţi vin în minte cuvintele, străbătând veacurile, „nu numai cu pâine va trăi omul…”. Iar omul acesta, care a renunţat să facă o carieră universitară, a rămas la Huşi, ştiind bine că „stelele de deasupra mea/ nimeni nu mi le-a lua”. Ce face în mod obişnuit? Adună cu sârg şi apoi risipeşte din prea plinul sufletului său nobil, aidoma boierilor luminaţi de altădată. A intrat pe scena literară cu o surpriză de proporţii încă din 1984, cu „Eminescu – dialectica stilului” (anul îmi aduce aminte de una din cărţile lui George Orwell), şi a continuat să studieze în profunzime, prin metoda dublului referenţial, atât viaţa, cât şi opera lui Mihail Eminescu, oferind cititorilor cărţi de o incontestabilă valoare, unde îşi dau mâna o extrem de bogată informaţie, idei originale şi o logică imbatabilă.

În anul 2019, Elena Condrei, Doamna Teilor de aur şi de argint, a publicat, la Editura Geea din Botoşani, două cărţi de interviuri, una cu Ion Filipciuc („Cristelniţa de la Uspenia. Taifas din petice”) şi alta cu Theodor Codreanu („Itinerare în miracolul eminescian”), interesante şi cu o densitate a ideilor care ţin în priză cititorul până la ultima pagină. Referindu-mă, în continuare, la volumul realizat cu eminescologul de la Huşi, remarc prezenţa a două părţi – prima cuprinzând răspunsurile la întrebările incitante ale directoarei de la Geea, iar cea de a doua primind o strălucire în plus prin cele câteva texte privitoare la opera genialului poet, cel ce „a trăit imitatio Christi până la capăt”. Din această perspectivă, autorul atrage atenţia asupra unui fapt din cele mai importante: Eminescu este convins că „în orice om o lume îşi face încercarea”, doar că cei mai mulţi indivizi se opacizează, ca fii ai neascultării, iar atunci, zice Th. Codreanu, „opintirea în van a Demiurgului se datorează incapacităţii omului de a se elibera de voinţa oarbă de a trăi, de egoismul funciar, căzând în ceea ce Noica a numit devenire întru devenire, abandonând devenirea întru fiinţă care este esenţa încercării”.

Continuând discuţia pe aceeaşi idee, se ajunge, inevitabil, la componenta de neocolit a încercării întru asemănare, cea a iubirii, căci Eminescu, dincolo de orice ar gânguri „vreun mititel”, a iubit sacrificial omul şi naţia sa. Spre exemplificare, Th. Codreanu îşi trimite cititorul măcar la poema „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi la fila 65r a mss. 2257, pentru a trage o concluzie onestă: „Iubirea lui de România n-a fost niciodată a unui xenofob, în pofida a tot ceea ce se tot vântură chiar şi pe marginea Doinei”. Aprofundând însemnările eminesciene privind poporul român şi limba noastră („Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.”), Th. Codreanu, folosindu-se de metoda transdisciplinară, aduce în discuţie, pentru clarificare, pe urmele lui Mircea Vulcănescu din „Mitologie română”, „trionica nivelurilor de Realitate”: substratul (traco-iliric, arheul central, după Eminescu), stratul (are în vedere limbile neolatine) şi adstratul („multiform şi în continuă facere, de tip feed-back”). De aici, axioma eminesciană: „Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru” şi „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”. Th. Codreanu face, în demonstraţie, pasul următor, „cu precizarea fundamentală”, cum o numeşte, că pentru Eminescu „poezia este adevăr”, iar limbajul poetic, prin confirmarea de mai târziu a savantului Eugen Coşeriu, este unul integral, slujind adevărul poeziei, şi nicidecum o deviere de la acesta. Redutabilul eminescolog aminteşte, într-unul din răspunsurile sale, avertismentul „omului deplin al culturii româneşti” că, dacă ar fi pus în situaţia de a salva lumea printr-o minciună, nu s-ar lăsa ispitit de o asemenea perspectivă, fiindcă lumea s-ar trezi în afara lui Dumnezeu, iar salvarea şi-ar pierde complet sensul, pierzându-se în haos. (Nu-i scria Mâşkin/ Dostoievski doamnei Von Visin, folosindu-se de un raţionament prin reducere la absurd „Dacă adevărul ar putea fi în afara lui Christ şi dacă s-ar putea stabili că adevărul e în afara lui Christ, aş prefera să rămân cu Christos decât cu adevărul”?). Se spulberă, în felul acesta, ideea demolatoare a pesimismului eminescian, Th. Codreanu punând lucrurile la punct printr-o singură frază: „A spune adevărul nu înseamnă a fi nici pesimist, nici optimist, ci, dacă vreţi, realist”, vizând judecarea proceselor lumii prin raportare la preceptele divine.

Provocat în ce priveşte istoria noastră, Th. Codreanu rămâne în continuare pe aceeaşi poziţie. Domniile fanariote, de exemplu, instalate de turci, au urmat celor două tragedii istorice (alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, cu dezastrul de la Stănileşti şi decapitarea lui Constantin Brâncoveanu, nefiind cruţaţi nici coconii lui), situaţii care au facilitat „cele două rapturi-vânzări” ale Basarabiei şi Bucovinei. Istoricul literar inserează, cum era de aşteptat, una din reacţiile lui Eminescu, uimitoare prin temeinicia acesteia peste timp: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţe unei preţioase provincii pierdute, putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român”. Până atunci, Marx (prea înţeleptul!) preconiza dispariţia noastră în totalitate, ceea ce cloceşte în continuare înţelepciunea ignobilă a neomarxiştilor globalizanţi. E clar că şi perversiunea morală naşte monştri, incapabili să vadă că există o „Românie profundă”, iar cine se îndreaptă spre lumina acestui cronotop, se întreabă retoric Th. Codreanu, „cum ar putea să o facă fără a avea cea mai fidelă călăuză – Mihai Eminescu?”

În partea a doua, cum spuneam, se află un evantai de texte, cu subtitlul „Câteva eseuri de eminescologie ale lui Theodor Codreanu”, omul care, după propria mărturie, „bate la poarta creaţiei cu toiagul înţelepţilor”, ceea ce înseamnă că vom rămâne, în continuare, în sfera adevărului. Iniţial, sunt dezvoltate câteva idei în privinţa limbii ca „taină a fiinţei”. ÎnEpigonii”, consemnează autorul, ne întâmpină „un elogiu geniului limbii române”, o limbă înveşmântată în simţiri înalte, pe care Eminescu o contrapune vidului de sentimente probat la contemporani. Proliferarea epigonismului va atinge, în cele din urmă, două stadii la fel de pernicioase – limba de lemn, la vremea comunismului, şi limba de plastic, revărsată şuvoi pe mai toate canalele de după 1989, prin indivizi „goliţi de fiinţă”, din moment ce, conform unei afirmaţii fundamentale a filozofului Martin Heidegger, „limba este locul de adăpost al fiinţei”.

În capitolul „Creştinismul eminescian”, Th. Codreanu polemizează „cordial”, ca să folosesc o construcţie a lui Octavian Paler, cu părerea lui Răzvan Codrescu, precum că Eminescu nu se manifestă ca un „creştin ortodox autentic” nici măcar în creaţiile „considerate religioase”, poetul fiind interesat doar de poezie, unde motivele religioase devin nici mai mult nici mai puţin decât suport pentru „acrobaţii ritmice” şi „efecte formale”. Dintr-odată, devine evident faptul că Eminescu este îndepărtat de esenţa poeziei sale, iar Th. Codreanu îi demonstrează că argumentul nu poate fi valid, din moment ce poetul respinge tocmai astfel de procedee în „Criticilor mei”. Apelul imediat la însemnările lui Eminescu aduce clarificare şi în această privinţă. Iată ce notează el în mss. 2263: „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, mic reprezentant al universului” şi, în consecinţă, adevărul absolut al creştinătăţii. Inevitabil, se ajunge şi la discuţia privitoare la „Luceafărul” şi la argumentaţia părintelui Valeriu Anania, potrivit căruia „Hyperion e din Logos” („Cuvântul dintâi”). Având aceeaşi natură cu Tatăl (i se adresează cu „Părinte”), pentru el, aparţinător increatului (Constantin Noica), e clară imposibilitate de a-şi declina condiţia de nemuritor.

Th. Codreanu, analizând poezia eminesciană aflată sub semnul erosului, afirmă cu convingere un alt adevăr, şi anume că iubirea lui Eminescu, femeia pentru poet este „prototipul îngerilor din senin”, se manifestă „sub semnul sacrului”. Însăşi viaţa omului, care dă răspuns la „încercările universului”, se pătrunde permanent de sacralitate, e o dinamică a facerii eterne, concepţie eminesciană, subliniază criticul, numită de Basarab Nicolescu cosmodernitate. Mircea Eliade avea să-i spună „creştinism cosmic”, în comentariul pe marginea baladei „Mioriţa”. Eminescu, „poetul-arheu”, cum l-a calificat Th. Codreanu încă din 1984, descoperă arheul, „ca adevăr”, continuă cercetătorul din Huşi, evaluând dinamica basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Făt-Frumos fiind arheul românilor. El însuşi a creat „imaginea omului-arheu” în „Scrisoarea I”, cel în care poate fi recunoscută o anumită „proporţie de mişcări” interioare, o armonie, dincolo de „proporţia de forme”, un echilibru prezent la frumoasa fără corp, ca o spirală, unde se îngemănează minte şi inimă, în afara oricărei corporalităţi, sub aceeaşi zodie a sacralităţii. Confirmarea vine tot de la Th. Codreanu: „Principiul după care s-a orientat Eminescu toată viaţa a fost, deopotrivă, minte şi inimă, aflate mereu în armonie, în echilibru”. În acest context, este reluată ideea cercetătorului Harold Bloom, potrivit căreia poetul Mihail Eminescu reprezintă „centrul iradiant al canonului literar românesc” (s.a.)

Reacţionar, adică cel ce reacţionează de pe poziţia adevărului (În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul – dacă chiar/ Prin el lumea s-ar aprinde), dând lecţii de verticalitate morală până şi celor apropiaţi (Până când panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe o zi pe alta?), Eminescu, afirmă Th. Codreanu, a deranjat raţionalismul cartezian al vremii, fiind aruncat, culmea, pe baza unui simplu bilet al soţiei lui Ioan Slavici, în cămeşoiul de forţă, prin violarea grosieră a intimităţii poetului, şi dus în edenul doctorului Şuţu pentru a fi tratat cu mercur. Autorul inserează mărturia lui Ion Popescu, primul vizitator de după internare, care afirmă răspicat că l-a găsit sănătos, iar „«catastrofa» n-a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo”. Peste şase ani, acelaşi medic va face o altă gafă de proporţii, aşezând creierul lui Eminescu, aflat într-un borcan, pe un geam, la soare. Exemplul nefast de atunci provoacă efecte în continuare, din moment ce unii, tologiţi pe raţionamentul „corectitudinii politice”, îl tratează pe poet cu aceeaşi otravă. Din fericire, câtă vreme există cercetători precum Theodor Codreanu, n-au nicio şansă pigmeii să-l detroneze de pe soclul genialităţii şi al canonului literar, mai ales că detractorii (să-şi aducă aminte de cele două butoaie din fabulă, unul plin şi altul gol, rostogolindu-se la vale) vorbesc, neonorant, despre Eminescu, fără să-i citească opera, căci, nu-i aşa?, cuvântul genialului poet nu încape în ei.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: