Oameni şi cărți

Cărţi închinate Centenarului Marii Uniri

Mihai-Aurelian Căruntu, „Unirea Bucovinei cu România (1918)”, Editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2018, 417 p.

Cartea lui Mihai-Aurelian Căruntu „Unirea Bucovinei cu România (1918). Aspecte geopolitice şi militare” reprezintă o abordare nouă, cutezătoare, temeinic documentată, antrenantă, captivantă, convingătoare, analitică şi modernă.

Noutatea constă, în primul rând, în ignorarea vechiului sistem de-a trata şi analiza spaţiul limitat, îngust al fostei provincii şi al zonei regionale, ci de-a investiga şi evalua un areal geografic mult mai larg, din care să putem descifra, urmări şi judeca principalele aspecte geopolitice şi militare ce se confruntă şi în ce măsură acestea s-au intersectat, influenţat şi au determinat destinul Bucovinei.

Astfel, în „Introducere”, autorul încearcă şi reuşeşte să distingă ce s-a întâmplat în ultimul mileniu în Europa. Un continent profund divizat, antrenat în conflicte politice şi religioase a încercat soluţii de echilibru, confruntat cu zguduiri cruciale: invazia mongolă, formarea şi dezmembrarea Sfântului Imperiu Roman, Cruciadele, monarhiile absolute şi imperiile coloniale din Europa Occidentală; extinderea Porţii Otomane – după expansiunea în Balcani – pe trei continente şi încercarea, în ultimul sfert al veacului al XVII-lea, de-a înainta spre Europa Centrală, odată cu Asediul Vienei (1683), când iese la iveală criza ei generală, transformată succesiv în problemă orientală, când se formează şi consolidează două curente expansioniste: al Austriei – ca vârf de lance al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi cel al Rusiei ţariste şi când românii sunt cuprinşi în menghină la răscrucea celor trei imperii – otoman, habsburgic şi ţarist.

De la această dată, autorul îşi structurează şi revalorizează analiza şi evaluarea acelei identităţi teritoriale din nordul Moldovei – supranumită de austrieci „Cheia Moldovei” (apoi Bucovina) – ca o piesă de interes geopolitic şi strategic, diplomatic şi militar între cele două imperii, care atacă succesiv Poarta Otomană: Austria, care vrea să transforme Bucovina în instrument de-a opri expansiunea rusă în Principate, ba chiar de-a le ocupa ea însăşi, însă şi Curtea din Viena, câtă vreme, în înaintarea ei pe axul Dunării, ţine ocupate Boemia, Cehia, Slovacia, Ungaria, dar mai ales şi o jumătate din întreg spaţiul locuit de români: Transilvania, Banatul, Bucovina; în vreme ce Rusia, venind dinspre partea opusă, din spaţiul euro-asiatic, intră în conflict cu Austria, împarte împreună cu ea şi cu Prusia Polonia, pe care, după trei tranzacţii succesive, 1772, 1793, 1795, o şi lichidează ca stat.

Autorul urmăreşte şi ne călăuzeşte pe traseul a trei capitole, din perspective geopolitice, diplomatice şi militare, următoarele aspecte:

  1. Grossosterreich (Austria Mare – n.n.) versus România Mare. Bucovina între diplomaţia secretă şi principiul naţionalităţilor (p. 19-125);
  2. Finis Austriae! Bucovina: loialism, oportunism şi acţiune naţională (p. 126-170);

III. Si vis pacem, para bellum. Armata română în Bucovina: un garant al păcii, stabilităţii şi al afirmării voinţei naţionale (p. 171-279);

  1. Anexe (documentele 55, p. 280-387);
  2. Bibliografie (p. 388-403);
  3. Index de nume de persoane (p. 404-417).

Menţionăm că autorul a cercetat: Arhivele Militare Române (cinci fonduri principale), Arhivele Naţionale Istorice Centrale (între care fondul „Iancu Flondor”), Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (între care fondurile URSS), Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Suceava (fondul personal Nicodim Iţcuş, manuscrise, Aurel Hutu, Tribunalul Judeţean Suceava, Serviciul Special de Siguranţă Câmpulung Moldovenesc şi Colecţia de documente a Muzeului Bucovinei). Se adaugă: 15 volume şi colecţii de documente româneşti şi austriece, apărute la Bucureşti şi Viena – dar şi Chişinău –, între care: documentele politice ale împăratului şi regelui (Ungariei), stenogramele şi protocoalele parlamentului etc.; 86 lucrări generale în româneşte şi limbi de circulaţie universală apărute la Bucureşti, Viena, Londra, Paris, New York, Moscova etc.; 75 lucrări speciale, inclusiv manuscrise etc.; 17 volume de memorii ale contemporanilor şi 34 publicaţii de epocă româneşti şi străine.

Lipsesc arhivele de la Cernăuţi – şi cele ale ucrainenilor şi cele capturate de la noi în anii ocupaţiei sovietice, de după al Doilea Război –, dar iniţiativele clandestine şi înţelegerile făţişe austro-ucrainene, ca şi revendicările lor la Conferinţa de la Versailles şi la diverse forumuri internaţionale, sunt pe larg analizate şi evaluate, fiind unanim respinse ca nefondate de către forurile internaţionale.

Cartea lui Mihai-Aurelian Căruntu este – după opinia noastră – cea mai bună şi convingătoare sinteză pe această temă. Autorul explică pe larg că, în pofida alianţelor şi acordurilor secrete semnate cu Rusia (primul în 1914!), aceasta a rămas permanent inamicul cel mai intransigent al unirii Bucovinei cu România. În ianuarie 1915, după ce ruşii intrau în Bucovina, generalul F. Wzebel elabora cel dintâi proiect, prevăzând că Rusia va anexa în final întreaga provincie la Imperiul Ţarist. După ce România semna oficial, în 1916, Tratatul de alianţă şi Convenţia militară cu Antanta – din care formal făcea parte şi Rusia –, un nou proiect de anexare a Bucovinei redacta expertul D. N. Vergun de la Ministerul de Externe al Rusiei. În acest document, autorul prevedea că, în final, Rusia va anexa îndeosebi oraşul Cernăuţi, pentru ca Universitatea cu Facultatea de Teologie să fie şi la dispoziţia tuturor creştinilor din Balcani. Subliniem că acest expert D.N. Vergun arăta într-un raport secret că „însăşi existenţa României şi eliberarea sa de sub stăpânirea turcă la 1877 şi dezrobirea sa de sub dominaţia austriacă la 1854, în sfârşit, ca şi unirea sa deplină, s-a înfăptuit prin sacrificiul imens al poporului rus şi prin bunăvoinţa dinastiei împărăteşti a Romanovilor”. La sfârşitul anului 1916, expertul A. Gherovsky şi Antoniu, episcopul Harkovului, semnau cel de-al treilea proiect în care, vorbind despre misiunea ei mesianică, apreciau că „Rusia creştină, ca apărătoare a popoarelor creştine din Peninsula Balcanică, dispunea de dreptul absolut de a primi întreaga Bucovină” (p. 32-33).

La sfârşitul războiului din 1914-1918, statul marionetă ucrainean devenea vârful de lance, care pretindea nu numai să anexeze întreaga Bucovină, pentru care să livreze câteva zeci de garnituri de grâu Austriei, dar încă să ia şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, fiindcă „Basarabia, din punct de vedere etnografic şi politic, forma o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” (p. 61).

Autorul analizează pe larg modul în care Conferinţa de la Versailles (1919-1920) a analizat cererile României şi contestaţiile ucrainene – pe acestea din urmă le-a respins ca nefondate – încercările disperate ale naţionaliştilor, dar şi ale bolşevicilor ucraineni, în 1919, de-a declanşa în ianuarie răscoala armată de la Hotin, în martie de-a coopera cu Republica Sfaturilor din Ugaria lui Bela Kun, în aprilie, când se proclama Republica Sovietică Bavaria, de-a colabora la chemarea lui Rakovschi cu forţele bolşevice din zonă, spre a elibera „Basarabia şi Bucovina, ca şi Galiţia” (p. 253).

În pofida oricăror încercări repetate şi disparate, ostaşii români au luptat eroic şi, într-un sfârşit, au restabilit ordinea şi legalitatea în toată Bucovina; apoi, cu avizul aliaţilor şi în înţelegere cu mareşalul Pilsudski, au trecut şi în Pocuţia în mai 1919; la 4 iunie l-au capturat pe comandantul Legiunii ucrainene, arhiducele Wilhelm de Habsburg, „Prinţul Roşu” (internat la Mănăstirea Căldăruşani), la 25 iunie au restabilit ordinea şi în Galiţia de Est, apoi, la 3 august 1919, au intrat în Budapesta şi au pus capăt „exportului sovietic de revoluţie spre Mitteleuropa, dar şi speranţelor formării unei Ucraine Mari” (p. 256-258).

Concluzia forurilor europene – exprimată şi consemnată şi de istoricul britanic A.J.P. Taylor – era: „creşterea numerică a românilor a fost una naturală; cea a rutenilor s-a datorat imigraţiei lor din Galiţia”. Corect: în februarie 1919, un nou recensământ al populaţiei Bucovinei arăta limpede şi curat ca lacrima: total 811.172 locuitori, dintre care: 378.859 români (46,7%), 227.361 ucraineni (28%), 88.666 evrei (10,9%), 68.975 germani (8,4%), 34.119 poloni (4,2%), 14.641 alte etnii (1,8%). Românii se aflu în oraşe mai mult sau mai puţin compacte, fiind majoritari în 7 din cele 11 districte.

La 26 iulie 1919, când şi argumentele Conferinţei de Pace erau cunoscute oficial, reprezentantul Ucrainei la Bucureşti, Constantin Matzievici, declara: „nu voim sub nicio formă să punem în discuţie graniţa actuală dintre noi şi România, considerând Nistru ca fruntarie definitivă între noi” (p.260-261).

Dar ce-i „definitiv” în istorie? Decât lupta pentru adevăr şi dreptate.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: