Tinereţe fără bătrâneţe

Iată că binecunoscuta profesoară şi directoare de liceu Rodica Alexandru, către finele lui 2019, apare în viaţa culturală a Sucevei cu o nouă producţiune spirituală, de data aceasta în plan literar, intitulată „Acel timp, acele locuri…”, care vine să completeze armonios deja cunoscutele realizări ale Domniei Sale în domeniul artelor plastice, educaţiei, managementului şcolar şi în cel de militant pe tărâm social-cultural şi obştesc. Deşi cartea, produs elegant al Editurii „Muşatinii” (2019), invită, prin titlul ei, la lectura unor pagini cu caracter istorico-geografic, conţinutul acestora dezvăluie o cu totul altă intenţie, anume că autoarea are în atenţie o problematică mult mai amplă, pe care o include într-un anumit timp şi într-un anumit spaţiu: etno-grafia, folclorul, viaţa unor colectivităţi, starea de spirit a acestora şi, nu în ultimul rând, evoluţia unui personaj din anumite timpuri şi din acele locuri, de la frageda copilărie şi până la deplina maturitate, fapt ce îndreptăţeşte afirmaţia că avem în faţă o lucrare literară care se încadrează în sfera bildugsromanului, comparabilă cu „Amintirile” lui Ion Creangă. În plus, subiectivismul apăsat, gingăşia sentimentelor, aplecarea asupra detaliilor, arta culinară, calofilia moderată sunt adevărate particularităţi ale literaturii feminine ce nu se cuvine a fi scăpate din vedere. Demne de subliniat sunt şi câteva descrieri de locuri şi de oameni, chibzuit pastelate în beneficiul potenţării caracterului beletristic al textului. În plus, oamenii locului evoluează în paginile cărţii ca nişte adevărate personaje. Volumul, scris cu har, înţelepciune şi cu incontestabil meşteşug de un autor trecut de prima tinereţe, este o creaţie optimistă, tinerească, dinamică. Ea se referă preponderent la copilărie, la prima tinereţe, la maturitate şi doar tangenţial la vârsta a  treia, prin precizările privind anul naşterii şi prin postura de bunică şi de străbunică a distinsei creatoare de bunuri spirituale. Drept mărturie în acest sens sunt cele câteva reproduceri din picturile sale care completează armonios paginile cărţii, împreună cu fotografiile selectate spre a ilustra tinereţea şi dragostea de viaţă sub nişte vremi ostile. Atenţia discretă de care se bucură din partea familiei, respectul unanim al foştilor elevi şi al prietenilor, pun în evidenţă o persoană ce a trăit şi continuă să trăiască pentru şi între semeni. De fapt, chiar la lansarea cărţii mulţi vorbitori i-au adus respectuoase mulţumiri că îşi datorează drumul în viaţă doamnei amfitrioane şi binemeritat omagiu pentru manifestarea în sfera literaturii prin care face ordine şi lumină într-o existenţă tumultuoasă, exemplară, interesantă şi în câteva episoade pigmentată cu niscai momente mai puţin confortabile care sunt, totuşi, evidenţiate cu eleganţă şi dibăcie, nicidecum trecute sub tăcere sau făcute uitate.  După cum nici semnatarul acestor rânduri nu a uitat că doamna Ecaterina Bunduc, mama lui Neli, colegă de clasă, şi a Rodicăi, sora mai mare a acesteia, a fost cea care i-a pus pentru prima dată creionul în mână şi   i-a dăruit cu pasiune şi pricepere lumina primară a ştiinţei de carte. Pioasă mulţumire şi recunoştinţă, stimată doamnă Învăţătoare! V-am purtat dorul încă multă vreme după ce ne-aţi părăsit! Pentru mine aţi rămas dăscăliţa cea mai calificată din lume!

În carte se fac şi câteva referiri privitoare la satul Călineşti Cuparencu sau Călineştii Sucevei, cum i se mai spune localităţii care este vestită în zonă şi în ţară, fiind consemnată în toate opusurile de istorie a literaturii române şi în manualele şcolare ca aşezare din care provine tatăl poetului nepereche Mihai Eminescu, căminarul Gheorghe Eminovici. Dar, dintre toţi cei care s-au documentat la faţa locului, numai Vasile Gherasim, autorul studiului „În satul Eminovicenilor” s-a confruntat cu unele dificultăţi de natură lingvistică, sensibil asemănătoare cu cele semnalate în opera analizată. Prin urmare, pare-se că totu-i în ordine, dar totuşi persistă oarece nedumerire şi neclaritate. Cazul profesorului şi cercetătorului Vasile Gherasim l-a elucidat istoricul şi criticul literar George Călinescu. În situaţia doamnei Rodica Alexandru, este necesar, mai întâi de toate, să se răspundă la întrebarea dacă în 1939, anul descinderii familiei Bunduc la Călineşti, oamenii locului nu cunoşteau limba română. Greu de admis o asemena afirmaţie. Chiar autoarea precizează că satul este o veche aşezare românească încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, că înainte de anul 1800 bunicul lui Mihai Eminescu a venit din Ardeal şi a slujit ca dascăl bisericesc la Călineşti, evident, în româneşte, adăugăm noi. De altfel, limba română a rezistat în biserica de aici ca urmare a insistenţelor enoriaşilor chiar şi în perioada terorii bolşevice, când şcoala, românească încă de pe vremea austriecilor, a fost ucrainizată, începând cu 1948. Tot autoarea ne spune că în Călineşti mai existau câteva familii care şi-au păstrat graiul străvechi, dar obiceiurile şi modul de viaţă descrise sunt în totalitate româneşti, ca în orice aşezare de buni români. Şi dacă mai adăugăm amănuntul că jumătate din populaţia de aici poartă nume ca Muntean, Ciubotar, Olar, Isopescu, Nicşan, Rotar, Huţan, Ostaşuc ne putem contura o imagine clară asupra a ceea ce înseamnă vestita comunitate călineşteană.

Da! Aţi citit corect! Vestită!… Nu numai că a contribuit la zămislirea pentru naţiunea română a celui mai mare poet al său, făuritor de limbă română literară, sau pentru că de aici a purces în timp şi unul dintre stareţii de la Sf. Mănăstire a Putnei, ci şi că de la Călineşti s-au ridicat şi alţi oameni de seamă precum regretatul Ion Cozmei, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Rodica Alexandru, cetăţean de onoare al Sucevei, Cornelia Petrescu, scriitoare de mare sensibilitae, bine cunoscută şi apreciată în mediile literare din România şi din Franţa, dar şi elevul ştefanist Paul Rebenciuc, triplu câştigător al medaliei de aur la concursurile mondiale ale liceenilor din Statele Unite, China şi Thailanda, în specialităţile astronomie şi astrofizică, aflat în atenţia NASA şi a  mai multor asezăminte de învăţământ superior americane şi nu numai. Apoi să nu omitem amănuntul că la Călineşti a funcţionat din anul 1919 vestitul învăţător şi director Ion Colonescu, ajuns inspector şcolar prin 1943, cadru de înaltă ţinută morală şi profesională care şi-a onorat cu priososinţă obligaţiile de serviciu, inclusiv în privinţa formării deprinderilor la elevi de a comunica fluent şi corect în grai românesc. Acelaşi scop l-au avut în atenţie, fără tăgadă, şi părinţii doamnei Rodica Alexandru, aşa că afirmaţia privind necunoaşterea slovelor româneşti de către tovarăşele sale de joacă şi bătrânele din vecini este îndreptăţită doar pe jumătate: vecinele erau analfabete, iar copilele inocente care participau la jocurile de pe toloacă, desigur că încă nu împliniseră vârsta de şcoală sau nu erau duse prea des la biserică, ori colega lor româncă prefera idiomul ucrainean cu care s-a familiarizat la Vasilache. Destul că din asta nu a murit nimeni, ci a rezultat o înnobilare reciprocă, spre binele întregii comunităţi, care a beneficiat de sprijin şi atenţie din partea doamnei de mai târziu, iar aceasta s-a ales cu zestrea unei limbi interesante şi expresive, fără mari eforturi. De reţinut totuşi că la recensământul din 1930 peste 95% din populaţia satului era românească.

Lectura cărţii mi-a răscolit amintirile şi m-a făcut să retrăiesc nişte sentimente nemaidestăinuite până acum nimănui… Într-o frumoasă zi de vară, la familia doamnei noastre învăţătoare a venit în vizită un băiat brunet, cam de vârsta noastră, despre care am aflat că-i de la Şerbăuţi. Instantaneu mi-a fulgerat ideea, preluată de la flăcăii din sat, că şerbăuţenii nu au ce căuta la fetele noastre şi, de nu respectă interdicţia, trebuie supuşi unor aspre corecţii. Şi am acţionat în consecinţă. M-am înţeles cu unul, Ionică, un ciomăgar al clasei, pe care l-am trimis să vegheze, sub acoperire, calea de întoarcere a musafirului suspect, în timp ce eu m-am hotărât să-l urmez îndeaproape. Zis şi făcut!… La podul de la Jitărie l-am contactat pe rivalul venetic şi aşteptam ca de sub pod să apară, potrivit înţelegerii, ciomăgarul Ionică, fără să suspectez că acesta m-a trădat şi şi-a urmat liniştit drumul către casă pentru masa de prânz. Ca urmare, apostrofările mele au scăzut în intensitate, ceea ce a determinat ca posibilul aspirant la graţiile febleţilor mele să preia iniţiativa şi să mă tempereze cu nişte lecţii de bună purtare şi de respect al semenilor, indiferent dacă sunt străini sau localnici. La auzul acestor vorbe, asemănătoare cu cele părinteşti, am făcut stânga-mprejur şi, spăsit nevoie mare, am ajuns acasă, spunându-i mamei că la şcoală totu-i în ordine.

Peste ani şi ani, am devenit cu cel acostat în copilărie colegi de muncă la Inspectoratul Şcolar Judeţean, dar nu m-a recunoscut. Probabil uitase de incident pentru că, altminteri, l-ar fi evocat. De aceea, profit de ocazie şi mă destăinui domniilor voastre aşa, în surdină, că presupusul rival era Liviu Prorocu, cunoscutul profesor şi inspector şcolar de mai târziu, trăitor acum la Zvoriştea.  Scuze întârziate, bătrâne dascăl, pentru gânduri rele!

Era prin 1946 şi taţii colegilor noştri, aflaţi în prizonieratul sovietic, unul câte unul s-au întos la familiile lor, prilej de mare bucurie pentru toţi cei apropiaţi. Inutil să mai spun că petrecerile se ţineau lanţ, chiar dacă lipsurile pricinuite de secetă îşi arătau colţii la orice pas. Cu o litră de rachiu pe masă, alături de un colţ de mămăligă rece, se cânta şi se juca pe la casele celor reveniţi la baştină zile şi nopţi în şir. Numai tatăl colegei noastre, Neli, şi al surorii sale, Rodica, întârzia, pricinuind îngrijorare şi tristeţe nu numai pentru familie, ci şi pentru toţi învăţăceii, pătrunşi de o sinceră şi inocentă solidaritate. Aceleaşi sentimente le-am trăit şi eu în acele timpuri şi le-am retrăit odată cu parcurgerea cărţii de debut a onorabilei doamne Rodica Alexandru.

Iar când, în sfârşit, domnul a venit, bucuria ne-a fost cu atât mai mare, şi am sărbătorit evenimentul cu întreaga clasă, alături de doamna şi de fiica lor cea mică, cu cântece, cu poezii şi voie bună.

Pe undeva, prin paginile cărţii, autoarea îşi exprimă îndoiala în legătură cu interesul pe care îl va suscita lucrarea sa în rândul cititorilor. Cu totul dezintersat şi în cunoştinţă de cauză o asigurăm că aceasta prezintă interes pentru cititorii tineri şi vârstnici, instruiţi şi mai puţin instruiţi, cunoscători şi necunoscători ai acestor timpuri şi ai acelor locuri, fie numai şi pentru că ilustrează o viaţă de om exemplară, dedicată semenilor. De aceea, recomandăm cu căldură tuturor împătimiţilor de lectură această naraţiune dinamică, proaspătă, tinerească, antrenantă şi lucrată în nişte condiţii grafice pe măsură, s-o citească spre deliciul lor intelectual şi spiritual şi s-o aşeze la vedere în biblioteca personală. Că merită!

EMANOIL REI

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Il felicit si ii multumesc lui Noli, cunoscutul scriitor bucovinean Emanoil Rei, pentru cuvintele de suflet dedicate surorii mele Rodica Alexandru dar si timpului, locurilor si amintirilor atat de (emotionant) comune.
    Cunosteam de ani buni mare parte din continutul cartii “Acel timp, acele locuri…” asupra caruia Rodica a pregetat indelung inainte de a-l incredinta tiparului. Il cunosteam si totusi… Ce emotie sa il redescopar elegant tiparit si incadrat de picturi si fotografii care evoca timpuri, oameni si fapte care nu se vor reîntoarce niciodata.
    Va multumesc, tie Rodica si tie, Noli ca m-ati readus in acel timp si in acele locuri.
    Neli (cea evocata in maiestritul articol al domnului scriitor Emanoil Rei)

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: