Ion, păstorul meteoritic

De Ion Filipciuc (n. 6.03.1942) din Costişa, Frătăuţii Noi, ştie toată lumea, chiar dacă ar lipsi dicţionarele şi enciclopediile, ba chiar Biblioteca. Dacă nu-i de găsit la Costişa, lângă bunica Domnica, mama sa nonagenară pentru care are o veneraţie greu de găsit chiar în religiile pământului, e de văzut pe-o stradă din Câmpulung, unde are statornicit un acoperiş de-o viaţă, ori la Cernăuţi, dacă nu, undeva prin arhivele Academiei, în vreo bibliotecă din nici nu ştii care oraş, după o poză, după un ziar îngălbenit, ori pe-o uliţă din Paris, sau într-un cimitir din Polonia… Parcă l-a făcut mamă-sa nu cu tata Serafim, ci cu călătorul Hermes, curierul zeilor!

Ion Filipciuc e un scormonitor de vechituri, unul care caută buricul Pământului, sau dacă ar fi să ne folosim de o zicală, unul care caută potcoave de cai morţi. I-am zis nu demult: – Ioane, ţi-au mai rămas morţi de dezgropat? Şi cum el nu e supărăcios, nici mofturos, ci mai mult haz decât necaz, mi-a răspuns că încă sunt kilometri de arhive necercetate. Oricum, eu nu mai ştiu pe altcineva asemenea lui – harnic, nestatornic, studios, în stare să-şi schimbe papucii de câteva ori pentru o… mărgică de informaţie care să-i pună inima la loc! Dacă o zi dintr-un eveniment e alta decât s-a scris, el e în stare să tipărească o carte întreagă numai să se ştie că are dreptate! Cam din aceste pricini a şi tipărit cartea despre generalul Iacob Zadik în vâltoarea unirii Bucovinei. Dar numai atât? Despre Coşbuc a scris ambiţios mânat tot de acest elan, şi despre Aron Pumnul, Vasile Posteucă, Eminescu, Rebreanu, Labiş. Filipciuc este un cercetător care are în vedere nu întregul, ci amănuntul, desigur, călăuzit de convingerea că punctul arhimedic poate răsturna lumea.

A mers în Polonia şi a numărat toate mormintele Eminovicienilor. Chiar şi dacă sub inscripţii nu ar fi fost rădăcini din Călineşti. Cutreierând ţara lui Sienkiewicz, cercetătorul ştie mai multe despre Movileşti decât cei care şi-au luat doctoratul în Petru Movilă de la Kiev. E foarte lămurit în chestiunea Rezistenţei armate din munţii Bucovinei recuperând o biografie incredibilă prin dialoguri cu George Ungureanu, „Titanicul din Tihăria Rarăului” (2008). Ştie pe dinafară istoria şcolii din Câmpulung, preocupat de contribuţia lui Ioan Bileţchi-Albescu; nu a scăpat din vedere sfatul scriitoricesc de la Putna (1943), consemnările şi acuarelele lui Vespasian Lungu, nici versurile „roşii” ale lui Dragoş Vicol, nici scrierile din tinereţe ale lui Gruia Bodnărescu. Folclorist de vocaţie, Filipciuc a scris magistral despre „noroc”, despre „Semne şi minuni în tradiţia românească” (2009), a închipuit stihuri la „Moara din Costişa” şi alte „Apocrife” (ilustrate de subsemnatul), povestiri şi legende („Vămile cireşului”, „Mânzul cu stea în frunte”, „Şi pietrele curg” etc.). A editat numeroşi autori. Ion Filipciuc zilnic are în traista sa de baci muntean un manuscris, o carte, un document. A aflat, printre altele, livretul militar al lui Camil Petrescu şi, dacă e de închipuit, seria armei de vânătoare care a scos pe nare fum, îngenunchind căpriorul care avea să fie sursa de inspiraţie a antologicului poem „Moartea căprioarei” scris de N. Labiş!

Dar dincolo de aceste isprăvi selectiv amintite, călătorul Ion Filipciuc este doctorul Mioriţei năzdrăvane. Nimeni în toată istoria noastră literară nu şi-a cheltuit atâta cerneală şi nu a bătut atâtea cărări precum Filipciuc pe urmele acestei balade. Răutăcios, am zis odată: Toţi ciobanii tuturor munţilor nu au umblat atât după o gălbează! Tu i-ai întrecut pe toţi! Itinerarul său s-a grămădit sub acest titlu: „Mioriţa străbate lumea sau 123 de traduceri ale colindei şi baladei” (2001), dar şi în studiile „Mioriţa şi alte semne poetice” (2002), „Mioriţa printre munţii ce se bat în capete” (2003) ori „La balada Mioritza en languas de la Union Europea” (mai mulţi traducători, 2008). Doctorul Mioriţei şi-a luat doctoratul la „Cuza”, Iaşi, în 1999, cu o teză pe… arhetip: „Constante stilistice şi semnificaţii arhaice în «Mioriţa»”. Până la obţinerea acestui titlu academic, I. Filipciuc a trecut prin „strunga” Şcolii primare, a absolvit Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, Filologia la Iaşi şi a intrat la catedră. A fost îndrumătorul unui Cerc literar şi fotocinematografic în Rădăuţi. L-a cunoscut şi povăţuit pe M. Vişniec (mai târziu l-a cununat în biserica Bogdana). A debutat la „Zori noi”; l-a cunoscut pe Const. Noica, căruia i-a dedicat pelicule evocatoare; l-a preţuit pe Al. Bogza, în numele căruia a iniţiat un Colocviu; a fost în anturajul tinerilor condeieri şi plasticieni M. Vişniec, D. Pişcu, Dina Hrenciuc, Const. Butoi – veneau toţi cu trenul de la Rădăuţi până la Ţibeni, treceau dealul şi-mi umpleau casa parohială! Loc bun de taifas, de lecturi, muzică, proiecte, fantezii. Sunt fotografii din acei ani pe care I. Filipciuc le-a făcut şi le tăinuieşte la Costişa. Apropiat i-a fost „mioriţologului”, după cum îi spune A.D. Rachieru, scriitorul sofianic Vasile Andru.

Se înţelege că drumurile noastre s-au împletit de atunci de multe ori. Ion este un bonom sfătos, cu o voce palidă de nevoitor postitor. Într-o vreme nu-i agream chipul căci semăna izbitor cu patriarhul Teoctist Arăpaş, dar şi cu groparul cuplului prezidenţial Gelu Voican-Voiculescu. Între timp, fizionomia lui Filipciuc s-a aşezat la locul ei, în aura poveştilor sale. Filipciuc e un personaj de roman rusesc, un temerar din ţinuturile îngheţate ale săniilor trase de câini. Cândva, la o întrunire, dacă nu cumva la Broşteni, unde erau adunaţi tineri şi vârstnici, dar şi mulţi copii de vârstă potrivită cu snoavele, a intrat, greoi, ursăreşte, Ion Filipciuc, într-o rubaşcă largă, stacojie şi cu nelipsitu-i comănac geto-daco-tarabostes. Inspirat, i-am atenţionat pe copii: Iată că a sosit şi Moş Crăciun! Copiii au început să freamăte, chicoteau, se bucurau, se instalase o frenezie cu iz de Crăciun. Şăgalnicul Ion, vulpoi bătrân, intuind farsa a intrat imediat în rol. Închipuindu-se sub povară de ani mulţi, oftă lung apoi începu tărăgănat povestea asta nostimă: „Era sub streaşina unei case, şezând la soare, bătrânul Leontie. Îşi înmuia din când în când degetele în strachina cu apă şi zahăr topit şi îşi tot ungea mustăţile lungi, voind să se întărească şi să samene cu coarnele berbecului. Cineva îl întreabă: Moş Leontie da’ de ce-ţi tot lungeşti şi răsuceşti mustăţile? Păi de ce? Să se aşeze pe cârligele lor rândunelele, să ştiu şi eu când vine primăvara… Şi nu apucă să sfârşească vorba că se şi zburătăciră două vrăbii pe fuioarele mustăţilor şi cum Leontie adormi, obraznicele zburătoare începură să-i ciupească nasul de nu se mai ştie dacă a mai rămas ceva din el…”

După această poveste îi cer voie veselului Alecsandri (despre care N. Manolescu spune că nu altcineva decât bardul de la Mirceşti a cosmetizat laia-bucălaie) să-i stric un vers. Să-l scriu aşa: Pe drumul de Costişă ce duce-n Câmpulung,/ Oile mânate de Filipciuc în gura lupului ajung”. Dar Ion nu tace, nu rămâne dator, tărăgănat îmi zice: hai să-ţi spun câteva stihuri hazoase din scrieri neştiute azi. Auzi, de pildă, „Doina racului”: Catrina lu’ Costandau/ Ş-o bagat vîrşa-n parau:/ Mai la vale-ntr-un şfarac/ I-o întrat în vîrş-un rac:/ Racu-i cît un papuşoi,/ Da-nainte şi-napoi:/ Da’ Catrina, mai cuminte,/ Da-napoi şî da-nainte.// Cînd răsare soarele/ Ies în lunca fetele,/ Tot cu vîrşa pe masură/ Prind la raci pe-alesatură./ La amiaza, fara veste,/ Lunca-i plină de neveste;/ Cu vîrşe din cele tari,/ Cată racii cei mai mari./ Cînd asfinte soarele/ Iaca vin şi babele,/ Cu vîrşe din cele rele,/ Nu prind raci şi tat li-i jele.// C-aşa vremea vremuieşte,/ Vîrşa se hodorogeşte;/ De n-oi pui la răsărit,/ Haznă n-ai la asfinţit. (Culeasă de la Aglaiţa Zgaibadulce, sat Remezau, Vicovu de Jos, judeţul Suceava, 1972).

Cum să nu-ţi fie drag un asemenea om? Cine ştie câte ştie el? Cine a mai bătut atâtea cărări, întrecându-i pe toţi păstorii din văi şi munţi? Nu într-un suiş transhumant cheltuindu-se, ci într-o ascensiune transgalactică, unde Dumnezeu a preschimbat în stele oile pierdute.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: