Cultura, rostul terapeutic şi salvator al unui popor sănătos

 Căutam pentru o lecţie de sinteză la tema creaţiei lui Eminescu un articol din publicistica sa. Acest domeniu literar al poetului-jurnalist e atât de opulent, încât nimic n-ar trebui să îngreuneze alegerea unui articol. Mi-i teamă însă dacă acesta ar putea avea „succes” sau ar ajunge la inima şi cugetul tinerilor imberbi de astăzi. Dacă am ţine cont de îndemnul rafinat al criticului literar Alex Ştefănescu, care este şi titlul cărţii sale, Eminescu ar trebui citit „poem cu poem”. Pentru că adesea desluşesc pe feţele liceenilor din generaţia media (tineri firmaci sau miss/misterlook-uri din era vizualului), nerăbdarea de a sfârşi cât mai repede studierea creaţiei eminesciene, am căutat câteva eseuri critice în cărţile lui Mihai Cimpoi. O fac din obligaţie profesională, din simţul datoriei despre care Seneca spunea că „Adevărata bucurie e un lucru serios”. La eminescologul basarabean citesc în fiecare pagină a cărţii „Cicatricea lui Ulise” lucruri pentru mine fascinante despre Eminescu şi Alecsandri: „Alecsandri este dedicat creării literaturii naţionale, Eminescu e preocupat şi animat de idealuri de artă cu problematică transcendentă; Alecsandri este un mulţumit şi un contemplator al naturii, Eminescu este durerea întruchipată şi face din elementele naturii un desen psihic; Alecsandri e un horaţian, fericit şi îmbătat de detaliu, autorul „Luceafărului” este purtat de demonie, problematizând şi pornind disperat spre enigma lumii” etc.

Mă gândesc deseori cum să-l conving pe liceanul de astăzi, care se ascunde, chiar se supără pe soarele generos ce pătrunde în sala de clasă, şi trage furios perdelele, de fapt jaluzelele, nu pentru a cădea pe gânduri, adică a căuta esenţe ale cunoaşterii într-un dialog cu profesorul, ci ca lumina să nu-l deranjeze ca să vadă cine şi ce a mai postat pe Instagram. În asemenea caz mă gândesc cum să-l aduc pe omul modern rupt de viaţă mai aproape de creaţie, de Alecsandri sau Eminescu. Nu este uşor să convingi un suflet opac la cultură că pentru Alecsandri, de exemplu, soarele era un simbol al permanenţei divine „eternul călăuz al universului” (Mihai Cimpoi), de aceea mai era numit poetul soarelui.

Alegerea întunericului în locul luminii ne face să gândim obtuz. Bineînţeles că fiecare îşi doreşte şi luptă pentru a-şi crea un confort material şi psihologic, însă când e vorba de cultură, nu poţi fi opac. Devenind reticenţi sau indiferenţi la o cultură solidă, scria Mihai Cimpoi în cartea sa „Critice” (vezi articolul „Eminescu şi bolile românilor”, ed. 2001, p. 192), noi, românii, ne-am simţit mereu afectaţi de „inferiorită”. Vindecarea o găsim în răspunsul lui Nietzsche, care afirma că „în cazul popoarelor sănătoase cultura îşi vădeşte un rost terapeutic şi salvator: pe cele bolnave ea nu face decât să le îmbolnăvească şi mai grav”. Fiind opaci la cultură, la Eminescu, la Alecsandri, ne vom afla mereu într-o căutare utopică a bunăstării, iar mediul nostru, fie că se numeşte R. Moldova sau altfel, va rămâne Babilonul cel de toate zilele.

 SILVIA STRĂTILĂ

 Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: