PSD şi liderii săi nu dau semne clare că acceptă înfrângerea la urne aşa cum n-au dat semne nici după pierderea prezidenţialelor şi a parlamentarelor din 1996. Iată ce declara şefa PSD: „Am recuperat voturile pe care le-am pierdut la europarlamentare iar azi avem peste trei milioane de voturi, ceea ce înseamnă că avem voturile pe care le aveam la parlamentarele din 2016 şi care ne-au permis să intrăm la guvernare”. E clar că pierderea alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale nu este recunoscută, ba nici nu este luată în calcul. Astfel îşi ascund neîmplinirile şi frustrarea, campionii declaraţiilor fiind foştii peremişti ajunşi pe cai mari în partidul încă al lui Dragnea. Al lui Dragnea deoarece neconflictuala Dăncilă l-a acceptat aşa cum este, nefiind lăsată ori în stare să schimbe nimic.
Cândva, prin 1996, dorinţa de revanşă, dacă s-ar fi putut imediată, a mocnit o vreme destul de lungă, acumulându-se frustrare după frustrare în fostul partid de guvernământ PDSR. S-au încercat debarcarea ţapului de la Cotroceni şi dărâmarea majorităţii parlamentare volatile prin diverse tertipuri avocăţeşti şi şmecherii politicianiste, dar nu s-a reuşit. Singura şansă rămânea o nouă mineriadă, pregătită cu osârdie împreună cu fostele structuri ale securităţii ceauşiste, chiar dacă aceea din 13-15 iunie 1990 aruncase România „la fundul grămezii“, alături de alte state eşuate (Tony Judt), la periferia Europei civilizate, într-un soi de no man’s land mocirlos, lipsit de orice perspectivă evolutivă.
Strategia apelului la mineriade a rămas alternativa social-democraţiei(?) româneşti pentru (p)reluarea nonformală şi ilegitimă a puterii politice sau pentru ieşirea din crize de leadership. A fost probată cu acelaşi zel ticălos la mineriada din 1991, un act terorist care a alungat guvernul reformist al lui Petre Roman, făcând peste 400 de răniţi şi 3 morţi. A urmat ultima mineriadă a aceluiaşi funambulesc-funest personaj, Miron Cozma, în ianuarie-februarie 1999, al cărui marş spre Bucureşti reedita la scară manelistă revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, cu scopul de a-l scoate de barbă din Palatul Cotroceni pe preşedintele Emil Constantinescu. Nu altceva s-a întâmplat la 10 august 2018, când a fost spart mitingul „străinilor“ cu ajutorul trupelor de jandarmi şi al provocatorilor fiindcă Puterea voia cu tot dinadinsul să taie legăturile diasporei rebele cu ţara devenită moşie la discreţia lui Liviu Dragnea.
Realitatea postelectorală arată că mineriada pare a se fi mutat deocamdată în interiorul PSD: după ce partidul a fost golit de personalităţi de către Ponta şi Dragnea, în fruntea oştirii social-democrate au ajuns „Andrusca – Marele Vulcanizator – Ministru al Economiei şi Carasol – electrician cu diploma de studii falsificată – director Transelectrica”, cu care, însă, „balena a eşuat pe uscat“, o recunosc unii treziţi din coşmarul Dragnea, de ei înşişi pus vătaf.
Şi la trezie partidul a început să-şi facă curăţenie în debara, aruncând gunoiul în piaţa publică: i-a scos pe dragnişti şi pe nonconflictuală la aerisit, singurii socotiţi vinovaţi de dezastru, amintindu-şi că pe vremuri activiştii săi lucrau mai cu spor la scările de bloc, în pieţe şi pe uliţele prăfuit-glodoase ale satelor rămase în paragină după plecarea tinerilor spre zări mai senine, i-a reşapat pe liderii de sindicat, aducându-i înapoi la masa partidului, l-a reevaluat şi apoi recuperat „la greu“ şi pe Gabriel Oprea – maestrul necontestat al plagiatelor.
Nimic despre adevăratele cauze ale eşecului: incompetenţa, OUG 13 şi punerea sub obroc pesedist a Justiţiei, nimic despre autodemolarea propriilor guverne, nimic despre gazarea „democratică“ şi ruperea oaselor diasporenilor la 10 august, nimic despre deciziile care au ţinut 3 (trei) ani lumea la proteste în faţa guvernului, nimic despre încercarea de subminare a poziţiei României în UE şi NATO…
Dezastrul la urne, însă, nu avenit numai de aici, ci şi din convingerea tot mai multor alegători că, de fapt, bogaţii lideri ai partidului „stângii de caviar“ fac mare caz de politicile sociale, de măriri de salarii şi pensii, dar, paradoxal, bazinul lor electoral rămâne la fel de sărac ca acum 30 de ani! Le cresc, în schimb, mai-marilor averile.
Comentarii