Pe drumul nuntirii cereşti

A fost răsfăţata tatei

Mai mult decât a mamei şi căpetenia copiilor din jurul său, Gabriela era fata tatei, moştenind de la el urechea muzicală, vocea extraordinar de melodioasă, dar mai ales harul de a dirija petrecerile populare. Până a apărut fratele cu 11 ani mai mic, unica fiică era şi „băiatul” familiei. În loc să se joace cu păpuşile în casă, fetiţa prefera să stea în atelierul tatălui, un tâmplar fără pereche în sat, mânuind cu dibăcie toate instrumentele de prelucrat lemnul. Cu ani mai târziu, când a ajuns în capitala Franţei, în atelierul lui Brâncuşi din piaţa Georges Pompidou, a avut marea satisfacţie de a recunoaşte că ştie să lucreze cu toate instrumentele păstrate acolo de la celebrul sculptor.

În momentele de relaxare, tata o lua să culeagă împreună zmeură din pădure. Se întreceau cine va umple primul paharul cu pomuşoare. „Îmi spunea că-mi dă şi ceaşca sa mai mare dacă îl întrec. Deşi nu reuşeam nicicând să fiu prima, toată zmeura culeasă de tata intra la mine-n gură”, povesteşte monahia despre răsfăţul din copilărie, accentuând că a fost iubită, alintată de părinţi.

A crescut ca orice copil, dar, fiind până la vârsta de 11 ani unica la părinţi, a fost poate mai răsfăţată decât cei din familiile numeroase. Moştenise şi alte haruri artistice ale părinţilor – excelentă pereche de dansatori, care câştigau concursurile de dansuri populare organizate la strânsurile satului. Când s-a ridicat fată mare, părinţii au scos-o pe Gabriela la horă. N-avea cum să-i treacă prin cap, cu atât mai mult prin inimă, că doar peste puţin timp o să îmbrace veşmintele de călugăriţă. Îndemnată de părinţi, se pregătea intens pentru urmarea studiilor la Bucureşti. În aceea perioadă, prin anii 1976-1978, s-a dat sfoară-n ţară că nu vor fi acceptaţi la liceu copiii de la sate. La sfatul familiei s-a decis ca tanti de la Bucureşti (unchiul decedase deja) s-o „înfieze” pe nepoata Gabriela care avea 14 ani la acel moment. Ajunsă la vârsta dificilă a răzvrătirilor adolescentine, copila căuta răspuns la multe întrebări, cea mai chinuitoare fiind „dacă există Dumnezeu?”. Neprimind răspunsuri concrete, argumentate după părerea ei de copil cu mintea rătăcită, citea cărţi ateiste. Pornind pe calea cea mai uşoară, începuse a-l renega pe Dumnezeu. „Cel mai simplu e să spui că Dumnezeu nu există. Atunci n-ai obligaţii, nu trebuie să te rogi, să fii ascultător… Îi minţeam pe părinţi că mi-am făcut rugăciunea de seară. Aşa uneori în noi se adună nişte demoni care trebuie să explodeze la un moment. Sunt convinsă că Dumnezeu nu te lasă niciodată, că înadins m-a dus în groapa mentalităţii mele pentru a ajunge la adevărul ce-l căutam cu atâta fervoare”, crede maica Gabriela despre zbuciumul sufletesc înainte de a ieşi la limanul luminii.

S-a împotrivit planului „înfierii” dintr-un motiv banal: trebuia să treacă la numele de familie al mătuşii din Bucureşti – Broscăreanu. Era o adevărată catastrofă pentru mândria ei juvenilă să se transforme din Platon în Broscăreanu, să schimbe prestigiosul nume de filosof pe unul de broască. Îşi imagina cum o vor tachina colegii, ignorând argumentul părinţilor că totuna va purta alt nume de familie după căsătorie. Şi aşa suferea şicanele semenilor bucureşteni din cauza accentului moldovenesc. Având un excelent profesor de română la Valea Seacă, vorbea literar, chiar mai corect decât bucureştenii, însă se făcea simţită rostirea molcomă, dulce, de acasă. Mai târziu, când a devenit ghid la Mănăstirea Voroneţ, vizitatorii se interesau din care zonă a României i se trag rădăcinile, căci nu-i mai rămăsese nici urmă de accent moldovenesc în vorbire.

Venind la Bucureşti cu dragostea de muzica populară şi tradiţiile de acasă (mai ales obiceiul de a se saluta, după exemplul tatei, cu toată lumea), Gabriela a urmat cursuri de muzică clasică. Din acea perioadă îşi are începutul prietenia cu renumita cântăreaţă de operă Angela Gheorghiu.

Pentru orice fel de stare sufletească avea un cântec. Dar a bătut ceasul predestinat – ziua când a simţit că nicio muzică nu-i bucură sufletul. De undeva de Sus a străfulgerat-o întrebarea: „De ce nu ştiu nicio melodie ce răsună în biserică?”. Cânta „Hristos a înviat” împreună cu toţi tinerii satului adunaţi în curtea bisericii în noaptea de Înviere, dar nu simţea vibraţia credinţei, ci doar bucuria de a se întâlni cu prietenii de seama ei.

„Tatăl nostru” de la Văratec  

Aproape de baştina ei, doar la vreo zece kilometri de Valea Seacă, se înalţă Mănăstirea Văratic. Răvăşită de dorul pentru muzica religioasă, Gabriela şi-a amintit „Tatăl nostru”, cântat de o măicuţă de la Văratic. Prima dată a ascultat înregistrarea pe o casetă. Având cunoştinţe muzicale a înţeles că este pe melodia lui Ciprian Porumbescu. Presimţind frământările sufleteşti ale fiicei, mamă-sa o lua la mănăstire, la slujbele de duminică, ţinute în biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Fermecată de cântările corului, copila asculta şi liturghia, deşi n-o înţelegea. Nici nu se străduia să pătrundă în conţinutul slujbei, fiind atrasă doar de muzica divină, de vocea îngerească a dirijoarei Onufria. Într-o duminică a cutezat să i se adreseze măicuţei dirijoare cu rugămintea ce-i stăpânea inima. În biserică nu exista nimic în jurul ei, numai divina cântare a corului. Simţea străluminarea cerească, zicându-şi: „Doamne, sunt nebună că n-am crezut până acum în existenţa Ta”. Monahia Onufria, care cu timpul a devenit stareţa Mănăstirii Văratic, la acel moment era muzeograful principal şi mâna dreaptă a egumenei de acolo. Ascultând dorinţa copilei s-o înveţe a cânta „Tatăl nostru”, i-a spus: „Vino la mănăstire, o să te învăţ mai multe…”. „Eu, la mănăstire?!”, s-a mirat Gabriela. Înfruntând privirea blândă a măicuţei, i-a ripostat categoric: „Dacă vreţi să mă învăţaţi, bine. Dacă nu, am plecat!”

„Ce te-ai supărat aşa, bine, vino să te învăţ”, a liniştit-o monahia, primind-o în corul bisericii. Ceva s-a zdruncinat în fiinţa ei şi tot atunci acel ceva a fost presimţit de viitoarea stareţă, la care tânăra din Valea Seacă privea ca la o făptură ideală şi vroia să i se asemene. Un an a durat perioada de frământare. Venea la slujba de duminică îmbrăcată în roşu. Măicuţele o priveau cu severitate, uneori o certau, dar de cele mai multe ori o sfătuiau cu blândeţe să îmbrace ceva mai puţin bătător la ochi. Mama nu era încântată de pasiunea fiicei pentru corul mănăstirii, însă n-avea motive să creadă că degrabă ea se va izola de toate plăcerile lumeşti. Dimineaţa, Gabriela cânta în culmea fericirii alături de măicuţele mănăstirii, iar seara mergea la discotecă, simţindu-se foarte bine în iureşul distracţiilor.

Totuşi, cădea pe gânduri, răvăşită de întrebarea: „Doamne, eu cine sunt – cea din Biserică ori din casa vrăjmaşului?!” Se apropia timpul să-şi aleagă o facultate. Începu să mediteze tot mai serios, ajungând la concluzia că cea mai frumoasă „meserie” este să-i slujeşti lui Dumnezeu. Ghinionul era că nu s-a născut băiat şi nu putea fi preot. A fost, însă, înzestrată cu o voce deosebită, pe care o putea aduce drept ofrandă la altarul Domnului. „Tatăl nostru” cântat de măicuţa Onufria a readus-o la credinţă. Şi, în genere, întâlnirea cu această monahie a fost un şoc pentru tânără. A văzut în chipul ei personaje admirate până atunci doar în cărţi. Nu-şi imaginase că există în realitate asemenea oameni. I se părea fascinant de incredibil, cum într-o fiinţă pot fi adunate atâtea virtuţi: maica Onufria era mândră de valoarea ei şi, totodată, modestă, smerită. Cunoştea trei limbi străine – franceza, engleza şi germana, vorbindu-le turişti-lor din străinătate în graiul lor.

Conştientizând că şi-a găsit farul călăuzitor, Gabriela i s-a destăinuit: „Vreau să ajung ca Dumneavoastră”. Răspunsul i-a semănat deznădejde în suflet: „Vrei la mine, la această mănăstire? Nu se poate, toate-ţi sunt împotrivă. Eşti prea aproape de casă”. Tânăra decisă să-şi schimbe destinul nu se aştepta să audă aceste cuvinte. Îşi imagina cât de frumoasă este viaţa în obştea mănăstirii, dar nu ştia că e şi foarte grea, că necesită ani lungi de adaptare, de renunţare. Sensul cuvintelor maicii Onufria l-a înţeles mult mai târziu, când a citit despre retragerea în sihăstrie a părintelui monah Ilie Cleopa. (Va urma)

Maria TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: