Amintiri dureroase din trecut, dar şi de astăzi

Fiecare persoană care ajunge la o vârstă înaintată, atât cât poate, încearcă să fie prietenă doar cu întâmplările frumoase şi lucrurile dragi din preajmă. Dar, uneori, din străfunduri ţâşnesc imagini cumplite şi greu de suportat, ce-i amintesc de moartea cuiva drag şi apropiat. Vorbind despre refugiaţi, ei au suportat calvarul refugiului şi al despărţirii de locurile natale, moment pe care îl simt şi acum la fel de tragic şi fără de întoarcere. În ochii lor se citeau teama, nesiguranţa, neîncrederea, umilinţa şi multe, multe lacrimi. Acolo, „acasă”, au rămas toate amintirile adunate într-o viaţă, lucruri care nu se pot uita, care nu se vor mai întoarce niciodată. A fost cumplit! Numai cine a trecut prin astfel de clipe poate să-şi dea seama de grozăvia trăită de refugiaţii dezrădăcinaţi. În subconştientul lor păstrează imaginea acelui loc drag şi sfânt inimii şi sufletului lor. Ei se bucură de acele imagini doar în vise, acolo unde li se îndeplineau, de obicei, toate dorinţele. Şi cu cât trec anii, amintirile devin din ce în ce mai clare, mai vii. Suferinţele refugiaţilor din nordul Bucovinei nu vor fi spuse niciodată destul. Suferinţa lor nu poate fi echivalată azi în despăgubiri (care se prelungesc la nesfârşit), iar viaţa furată nu se întoarce înapoi. Rămâne doar datoria de a nu uita, de a spune mai departe povestea, grea ca o lespede de mormânt.

Am ascultat poveşti reale ale multor familii refugiate. Dar mă voi opri la familia pe terenul căreia s-a constituit graniţa dintre Ucraina şi România, dintre Ulma şi Rusca. Familia din prima casă de după graniţă mi-a devenit rudă prin alianţă. La desele mele insistenţe, cu greu am obţinut povestea tristă şi dureroasă…

„Când îmi amintesc cum a fost satul Rusca, casa părintească, familia noastră întreagă, mi se opresc vorbele şi mă înec în plâns. Ce minunăţie a fost acolo cândva, când trăiau şi munceau părinţii mei! Câtă sudoare a curs pe frunţile lor pentru a transforma locul într-un colţişor de rai! Casa noastră era la o margine de sat către Ulma şi era cea mai frumoasă, cu ornamente de lemn, livada cu pomi fructiferi, mure, fragi, căpşuni, zmeură, coacăze. Mama sădea legume: roşii, ardei, vinete, ceapă, usturoi. Aveam un grajd uriaş pentru multe animale, care, după plecarea noastră, a fost mutat la colhoz, teren cât vezi cu ochii, pădure. Au rămas vagoane întregi de scândură. Câtă muncă pentru ca să fie familia îndestulată cu de toate! La aflarea veştii înspăimântătoare că vom fi deportaţi în Siberia, am strâns lucrurile principale, actele, punându-le în căruţă, înhămând doi cai ca doi zmei şi ne pregăteam de ducă în satul vecin. Dar soldaţii ruşi au năvălit peste noi, au ordonat deshămarea cailor, căruţa – în şură, iar santinela, cu automatul pregătit, de ne băga pe toţi în sperieţi, la uşa şurii. Caii au fost lăsaţi pe câmp, la păscut. Tata cu fratele de 6 ani au fost plecaţi (…) la vecini cu ceva treburi. Întorcându-se şi văzând năvala ruşilor, au ocolit, au prins caii şi, pe cai, au trecut râul Suceava la Ulma – satul vecin. Superiorii au intrat în bucătărie pentru a se ospăta, ademenindu-i mirosul supei de găină care fierbea pe plită. Mama şi cu mine, cu ligheanul de rufe, s-a rugat de santinelă s-o lase la pârău pentru a clăti rufe. Aceasta s-a îndurat. A dat curs rugăminţilor ei. Cum am ajuns la pârâu, l-am trecut şi am fugit cât ne ţineau picioarele, prin pădure, la Ulma. Văzându-ne aşa nenorocite, oameni de suflet ne-au adăpostit într-o colibă de vară departe de sat, unde, pe ascuns, ne aduceau mâncare. Graniţa nu era încă stabilită. Soldaţii, furioşi că ne-au scăpat, ne căutau prin tot satul, anchetau oamenii căutând «fugarii» de parcă ar fi fugit de sub nasul lor cei mai periculoşi infractori. Despărţirea de sat, de casă, de bunici, toate au fost atât de noi şi de neaşteptate, încât multă vreme am fost ca anesteziaţi. Nu sunt cuvinte să descriu ce spaimă şi ce tristeţe ne-a cuprins pe toţi. După stabilirea graniţei definitiv (pe terenul nostru) ne-am mutat din pădure într-o casă silvică, unde am locuit o perioadă. De piatră să fi fost şi tot te cuprindea mila văzând cum caii rodeau ultimele fire de iarbă cu tot cu pământ! Mama, în floarea vârstei, s-a îmbolnăvit brusc şi ne-a «părăsit», lăsând în urmă doi copii minori şi un soţ îndurerat. De la Ulma ne-am mutat la Brodina, într-o casă cu chirie. Copii fiind, a trebuit să ne descurcăm cu forţe proprii, terminând cursurile şcolare, apoi fiecare muncind pentru a câştiga bani şi a mai lua din grijile tatălui!”

Ei s-au dovedit a fi nişte copii extraordinari, foarte bine educaţi, cunoscând limbile germană, polonă, ucraineană, rusă. Tata, terminând liceul, a ocupat funcţia de contabil, apoi contabil-şef, funcţie ce a exercitat-o exemplar, cu un înalt profesionalism.

Făcând economii, au strâns o sumă enormă pe atunci – 45 mii de lei, pe când salariul era de circa 340 lei lunar şi au cumpărat această casă. De parcă toate nenorocirile ar fi menite unei singure persoane, îi moare fratele (soţul meu) la doar 26 ani, lăsând în urmă un copil de doar 4 luni, apoi şi tata. Văzând-o singură şi neajutorată, vecinul, în cârdăşie cu primarul, au dat năvală peste livada ei cu pomi fructiferi şi, fără niciun motiv, primarul i-a acordat vecinului toată livada (7 ari). Nu a contat că vecinul a luat, prin înşelăciune, casa ce i se cuvenea altei vecine – văduvă cu trei copii! Vecinul, acaparator de averi, a avut posibilitatea de a astupa regula sfântă că cel mai frumos, dar şi cel mai ostenitor lucru de pe pământ este să faci bine omului (sau măcar să nu-i faci niciun rău). Casa cumpărată cuprindea şi 17 ari teren. Cum legea comunistă permitea doar un număr limitat de ari pe lângă o gospodărie, pentru 7 ari ea a plătit arendă: pentru teren, şi, aparte, pentru cei 20 de pomi fructiferi. În zadar a făcut naveta la Primărie, în zadar a făcut naveta cu scrisori la Prefectură, la DNA Bucureşti, la Parchet la Rădăuţi, la Consiliul Judeţean. Toţi, ca unul, au dat răspunsuri negative, eventual victimele sunt scoase ca vinovate.

Cum este posibil să nu vezi acte false prezentate de victimă, făcute de primar. Cum este posibil să construieşti un drum, ocupând cu el 30 ari la Ulma, fără acordul stăpânilor – proprietarilor, să năvăleşti, precum pe timpul războiului, peste gospodăria cumpărată, distrugând pomi, construind un grajd, un poclit, gard cu prispă, poartă de fier, să faci din livadă un „drum de acces?”, având drum de acces cel mai modern şi cel mai confortabil din întreaga comună? Şi asta cu acordul primarului, prefectului care lasă ca primarii să-şi facă de cap după pofta inimii şi a buzunarului lor, fără să fie pedepsiţi, din contra? Oameni fără suflet, fără caracter, fără milă nu ţin cont că cel atacat este prins într-un univers al groazei, mai ales când la nimeni nu găseşte înţelegere, ajutor; trăieşte împresurată de gânduri negre, adeseori crezând că nu mai are niciun sens în lumea asta atât de nedreaptă, că este un blestem să tot fie atacată pe unde se aşază pentru a-şi duce zilele normal, în linişte!

Dacă în 1944 a fost nevoită să plece cu mâinile goale din casa ei din cauza războiului, pentru a doua oară a fost atacată din cauza corupţiei de nestăvilit. Felul în care ne protejăm copiii şi bătrânii – cele mai fragile grupuri sociale –, spune totul despre o societate şi conducătorii ei. E dureros când instituţiile statului pun umărul la triumful răului, al nedreptăţii!

ARTEMIZIA GHEORGHI 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: