Zile pictate de vară în Câmpulungul Bucovinei

Ca orice aşezare veche, şi Câmpulungul Bucovinei este un oraş al caselor poveste. Dar la capătul său dinspre răsărit, pe malul pârâului Şandru, există una chiar cu acest nume pe frontispiciu, Casa Poveste, vestind o originală pensiune muzeu. Ea reprezintă ideea, creaţia şi proprietatea soţilor dr. Doina (n. Piticaru) şi ing. Ciprian Savin, care şi-au dorit să-şi poată duce oaspeţii într-un alt timp, cel al Ocolului Câmpulung din secolul XIX şi începutul secolului XX, din vremea Imperiului Austro-Ungar. Casele ca atare, mobilierul, fotografiile, tablourile şi nenumărate amănunte venind de atunci sau evocând acele vremuri le-au îndeplinit dorinţa. Dar este desigur doar un decor menit să trezească interesul pentru casa şi Câmpulungul acelei epoci, să dea un farmec aparte unui concediu petrecut aici de turişti, români sau străini, şi să stârnească fantezia, aplecarea spre visare într-un spaţiu de mare frumuseţe.

Prima dată am trecut pe sub portalul său la începutul lui iulie 2019, invitată de preotul Constantin Ciupu, atunci paroh la Biserica „Sf. Simion” Suceava, în istoria căreia a scris un capitol luminos. O zi sau două mai târziu am venit şi cu fiica mea, Niadi, hotărâte să ne petrecem o mică vacanţă, în care eu să profit pentru documentare de Simpozionul de Pictură „Bucovina – leagăn de poveste”, organizat de Asociaţia „Vasile Balş”, reprezentată de avocatul Paul Vargan, şi de pr. Constantin Ciupu, în colaborare cu Asociaţia Artă şi Umanitate Suceava, condusă de artista plastică prof. Lucia Puşcaşu.

 Cu excepţia fostului meu coleg la Liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, ing. Ovidiu Popescu, şi a soţiei sale, farmacista Gabriela Popescu, veniţi pe tărâmul Poveştii împreună cu nepoţelele lor, Maria Oprea şi Carina şi Ingrid Popescu, pe ceilalţi membri ai Asociaţiei „Vasile Balş” Suceava i-am cunoscut abia în seara de bun venit petrecută la un „grătar” şi cu siguranţă am să-i reîntâlnesc, măcar în parte, astăzi, 15 noiembrie 2019, la ora 15,00, în Galeria de Artă Suceava, la vernisajul expoziţiei creaţiilor realizate în perioada simpozionului, adică în răstimpul dintre 5 şi 14 iulie 2019. Cordială, plăcută, seara aceea rămâne însă dominată de glasul şi chitara Anei Creangă, elevă la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava. Cântă o doină de munte, Oana Ruxandra Hrişcă, mama, şi universitara Florica Diaconescu o sorb din ochi, Oana îi ţine microfonul, adolescenta cântă pierdută, nu-i pasă de fum, de mici, fripturi şi scrijele cu mirosuri tari, de vorba din jurul paharelor de vin şi ţuică. Cu Ana Creangă, arta se înstăpâneşte la Casa Poveste.

Aştept ca soţii Cela Neamţu şi Costin Neamţu să-şi parcheze maşina şi le savurez încântarea cu care privesc totul. Albastrul aparte al cerului prin contrast cu albul norilor, spune Cela Neamţu. Dar şi cu o anume duritate, gândeşte cu glas tare Costin Neamţu. Capetele noastre, al avocatului Paul Vargan, al preotului Constantin Ciupu şi al meu se înclină spre spate: parcă vedem prima dată cerul dinspre pârâul Şandru spre Rarău. Liviu Suhar, Cornel Ailincăi, Oana Ruxandra Hrişcă şi Niculai Moroşan surâd. Pisicile doamnei doctor îşi înalţă cozile ca nişte paratrăsnete. Cu receptivitatea lor străveche şi misterioasă înregistrează schimbarea pe care arta o aduce pretutindeni.

Păşesc uşor odată cu dimineaţa, sunt într-o casă de lemn, iar casele de lemn seamănă cu viorile. Zgomotul lor muzical vine şi când te aştepţi şi când nu te aştepţi. Afară este senin şi aerul rece mai bun decât o cafea fierbinte. Rareş Kerekeş şi Simona Pascale, din camere vecine cu a noastră la Căsoaie, au coborât şi mai devreme. În spaţiul cunoscut drept fumoar, Rareş Kerekeş pictează dezlănţuit pe masa de piatră de lângă cuptor, iar Simona Pascale îşi aranjează gânditoare materialele pe o alta, pliabilă, cu picioare de fier. Costin Neamţu stă în faţa Casei Mici şi-şi cercetează pastelul pe placaj în lumina tânără a zilei. Cel mai proaspăt. Intru ca să le văd şi pe celelalte şi sunt întâmpinată de zâmbetul inegalabil al Celei Neamţu. Este deja la masa de lucru, deşi îmi spusese că în general are nevoie de timp ca să se acomodeze. Închipuieşte o cămaşă naţională, din şirul celor pe care le-am admirat în minunatele sale expoziţii, „Petece de frumos”, de la Muzeul Bucovinei din Suceava şi de la Muzeul de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni. Şi într-o parte, şi în cealaltă, au fost însoţite inspirat de pastelurile lui Costin Neamţu, arta celor doi aşezând pe simeze ceea ce înzestrarea româncei a adăugat frumuseţe la frumuseţea peisajului românesc.

În încăpere, alături de noua cămaşă, tărâmul Casei Poveste văzut de Costin Neamţu: iată portalul de la intrarea în domeniu, iată Casa Mică privită de dincolo de trăsură, din nou Casa, de data aceasta doar parţial, cu bradul şi brăduţul din faţă, străjuită în dreapta de un pâlc de mesteceni cu siluete de chiparoşi, Casa Lac, între braţe de pădurice, culmea unei coline în unduirea deodată cu norii albi pe cerul albastru. Costin Neamţu are cuvinte de mirare-laudă pentru fiecare detaliu al mobilierului, pentru măiestria ramelor de fotografie şi a zăvoarelor, în vreme ce eu rămân cu ochii aţintiţi asupra icoanei zugrăvite tot aici: Maica Domnului ţinându-şi în braţe Fiul înaintea Răstignirii, cu barba vârstei de 33 de ani pe obraz şi trup de copil. Da, întotdeauna suntem copiii părinţilor noştri!

Oana Ruxandra Hrişcă la ferăstruica de la catul de sus al Casei Mici pare decupată dintr-un basm. Uşa se deschide singură doar la auzul paşilor mei, cât timp am fost în ospeţie la soţii Neamţu s-a reapucat de lucru, încăperea ei este un atelier în toată puterea cuvântului. Pe un cufăr, atent protejat, culorile, un tablou la uscat, o fereastră cu o lampă în balans deasupra şi o banchetă dedesubt, de pe care se înalţă o flăcăruie roşie, un măr-bujor, pe podea fâşii de draniţă cu siluete umane, dar şi cu turla unei biserici – zilele săptămânii? zodiile?, desenul în peniţă al Casei Mici şi, sprijinite de şifonier, alte două picturi, una tainică pentru mine, alta uşor neliniştitoare, spiritele caselor vechi, ale pădurilor bătrâne în care încă nu a ajuns picior de om. Cadru didactic la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, probabil mereu obligată să explice, Oana tace. Iar când vorbeşte, răspunzând întrebărilor mele, povesteşte de concertele Anei prin ţară, deopotrivă interpret talentat şi spectator interesat să înveţe, de grija pentru albumul pe care îl va consacra părintelui, sensibilul pictor al Bucovinei care a fost Mircea V. Hrişcă.

Venind din Galaţi, deşi tânără, Simona Pascale a fost precedată de faima rochiilor sale izvodite din dorinţa îndrăzneaţă şi romantică de „a vedea pictură peste tot în jurul nostru”: a scos pânza de pe şasiu, a pictat-o. Croită, cusută, drapată pe trupul feminin, pictura sa a ieşit la recepţii, în săli de bal, de spectacole, a apărut în galerii de artă, expusă pe simeze, dar şi înveşmântând iubitoare ale artei. Rochii unicat, extrem de elaborate, cum este şi cea de mătase pentru care lucra ieri, deoarece astăzi, tot în fumoar, adică în aer liber sub un acoperiş de lemn cuprinzător sprijinit pe stâlpi, mutată cu lucrul pe bancul de piatră, dădea curs pregătirii din facultate, picturii pe pânza de pe şasiu. Un tablou în picioare, să se usuce sau să se limpezească, un altul sub pensulă. Simona Pascale are o disciplină interioară care îi susţine şi înzestrarea, şi proiectele. De aici va pleca imediat la Vama.

Pisicile doamnei doctor Doina Savin sunt două birmaneze nisipii pe care le răsfaţă toată ziua mai ales soţul, ing. Ciprian Savin. Sunt elegante şi capricioase. În schimb, cea neagră, care se pregătea să ţâşnească asupra unei păsăruici şi care la vederea mea a ieşit din tufiş traversând cu demnitate aleea, este o maidaneză şmecheroasă. Deşi îi sunt dragi toate, pare că pentru aceasta simte slăbiciune pictoriţa Puşa Pîslaru. Şi încăperea ei de la mansarda Casei Lac ar putea fi asemuită cu un atelier, dacă nu ar avea deja şi aerul unei mici expoziţii. A înfruntat durerea pentru suferinţa surorii gemene care şi-a pierdut recent soţul pictând şi iar pictând: Casa Lac, scaunele colorate cu tăblia traforată, cu velinţele vârstate, un luxuriant crin roz, numeroase păpuşi însufleţite de dragostea cu care au fost chemate pe pânză. Am surprins-o pe artistă exclamând încântată la apariţia ouălor fierte purtând căciuliţe împletite din lână în creştet care să le păstreze căldura şi privind îndelung jucăriile-fetiţe de pe unul din dulapurile sufrageriei. Se simte bine între lucruri gingaşe care îi amintesc de copilărie, de aceea mulţimea păpuşilor de pe pânzele sale de aici nu miră, farmecă. Puşa Pîslaru nu are copii, dar, profesoară de pictură la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava, a avut atâţia şi atâţia elevi şi, pictoriţă, nu i-au lipsit şi nu-i lipsesc învăţăceii. Sunt alinări, sunt mângâieri care trăiesc în noi.

Frate cu Ariel din „Furtuna” lui Shakespeare, Rareş Kerekeş, venit cu maşina timpului din cetatea medievală a Sighişoarei, pictează, fumează, fotografiază fără încetare. Ne-a întâmpinat cu lucrările sale deja finalizate înşirate în sufragerie, cu natura zonei năvălită parcă prin ferestre şi uşă cu peisaje viu colorate şi uşor geometrizate în interiorul ei umbrit de fotografii uşor înceţoşate şi mobilier de demult. Apoi le-am descoperit pe prispa Casei Poveste, au aceeaşi ubicuitate ca şi autorul lor, care, iubindu-le pe toate, nu se îndură să se despartă de portretul unei domniţe, venite odată cu el din timpul vechi al Sighişoarei. Insomniac, într-o noapte şi-a trezit colegii de breaslă cu alerta telefonică a unui urs coborând de pe Rarău, între altele, cu grija să nu le mai strice odihna, a înfruntat singur umbre de lupi şi fâlfâit de bufniţe. Nu spune, dar simţim că îi place Bucovina. Tace, ascultă, priveşte şi când simte că începe să vadă pune mâna pe cuţit sau pe pensulă şi povesteşte.

O scară ameţitoare, mai ales la coborât, urcă spre punctul cel mai înalt al domeniului Poveştii. Sus, pe ultima treaptă, Marilena Murariu face schiţe. Privind-o de jos, o văd personaj în lucrările sale din expoziţia cu care Asociaţia Artă şi Umanitate Suceava, condusă de Lucia Puşcaşu, şi-a sărbătorit în ianuarie un deceniu de existenţă, două lucrări inspirate de călătoria sa în Tailanda, în care fantasticul şi realul curg vioriu între aceleaşi maluri. Mai târziu, o regăsesc pe prispa Casei Vechi la etajul căreia locuieşte în această pensiune muzeu. Un curent de aer puternic îi izbeşte chipul şi izbeşte culorile dominate de azurul Voroneţului în această lume a sa de biserici cu crucile turlelor venind din cer, dar determinarea, credinţa şi smerenia cu care îl înfruntă o înfrăţeşte cu meşterii artişti ai frescelor exterioare de la locaşurile mănăstirilor din miazănoaptea Moldovei, făcând-o, ca şi pe ei prin post şi talent, invincibilă.

În lumina cumva stranie a lampadarelor cu becurile ascunse sub clopote de pânză brodate din sufragerie, în capul mesei Cela Neamţu are o ţinută regală. Zâmbeşte cald primind felicitări pentru recenta inaugurare şi sfinţire a Centrului Cultural care îi poartă numele din comuna Ciurea. Apoi discuţia se mută, ca de atâtea ori, spre cărţi, susţinută în principal de Domnia Sa şi de Liviu Suhar şi Cornel Ailincăi. Pasionat cititor, Liviu Suhar a venit însoţit nu numai de celebra sa salopetă de lucru, ci şi de destule cărţi, dar se îndură greu să împrumute volumul pe care tocmai îl parcurge, despre Escrocii Galeriilor de Artă” de Philip Hook. Amândoi autori de cărţi de teoria artei, cu un teanc de cărţi între ei, care nu îi desparte, îi apropie, aveam să-i aflu pe cei doi profesori universitari şi în pridvorul Casei Vechi, unde s-au cazat, pictând cu însufleţire tinerească. Deşi delicioasă, mâncarea din farfuriile noastre este în pericol de răcire. Îi urmărim captivaţi. Cornel Ailincăi îşi aminteşte că a ales la admiterea în facultate Ceramica, fiindcă îi număra între cadrele sale didactice pe cei mai buni pictori clujeni de atunci. Apoi îşi îndreaptă gândul spre soţie, cunoscuta artistă Arina Ailincăi, ale cărei lucrări de ceramică „sunt sculpturi”. Şi tapiseriile pot fi considerate pictură murală, intervine Cela Neamţu. Până şi susurul apei din cupele ridicate de Sirenele fântânii arteziene comandate la Viena spre sfârşitul secolului al XIX-lea din centrul Câmpulungului s-a desonorizat ca să-i asculte. Până şi luna s-a apropiat de fereastră ca să-i audă.

Pridvorul Vilei Lac etalează cojoace, bundiţe, un butoi şi alte obiecte din inventarul casnic al unei gospodării de acum peste un veac. Dar oricât de interesante, pe pictorul Ştefan Potop oamenii îl atrag mai mult decât lucrurile. Sau cel puţin aşa mă îndeamnă să cred albumul prin care l-am cunoscut, „Tazlău-Matrix”, deoarece se plimbă, ascultă, priveşte tăcut. Preşedinte al Filialei Neamţ a Uniunii Artiştilor Plastici din România, poate se bucură de răgazul acestei perioade în care este eliberat de responsabilităţile cu care te încarcă o asemenea funcţie. Or, conducător nu mai este aici decât în măsura în care autorul îşi stăpâneşte creaţiile, când nu este, de fapt, stăpânit. Aşadar, îl privesc, înconjurat, ca pe un panou de promoţie directorul şcolii, de ceilalţi taberişti: Costin Neamţu, Cela Neamţu, Lucia Puşcaşu, Simona Pascale, Niculai Moroşan, Dumitru Macovei, Puşa Pîslaru, Marilena Murariu, Cornel Ailincăi, Oana Hrişcă, Rareş Kerekeş, Liviu Suhar. Şi-i admir portretele dedicate, cu inspiraţie şi respect, celor doi slujitori ai Bisericii pe care azi le vom vedea cu toţii în expoziţie.

Chiar dacă lipseşte pe panoul lui Ştefan Potop, sculptorul Ion Maftei este zi de zi prezent în ipostaza sa definitorie de artist la lucru în spaţiul Casei Poveste. În încleştare afectuoasă cu lemnul smuls ţărânei, pe fundalul lemnului viu al mestecenilor şi al apei Şandrului în neistovită curgere, Ion Maftei mi-l evocă pe Niţucă Hălăuceanu al său, întemeietorul legendar al Câmpulungului, biruitor nu al balaurului, cum se arată câmpulungenilor la începutul secolului XXI, ci al timpului însuşi. Dar oare nu asta visează arta?

Pentru că perioada petrecută cu Niadi la Casa Poveste nu s-a îngemănat cu a simpozionului „Bucovina – leagăn de poveste”, am stat de vorbă cu Dumitru Macovei mai puţin decât mi-ar fi plăcut, mai ales că nu o dată îi admirasem lucrările pe simezele galeriilor de artă din Bacău, unde trăieşte şi pictează. În schimb, i-am văzut, dornică să le văd, lucrările realizate în Tabăra de Pictură de la Vama, a cărei expoziţie poate fi vizitată şi în aceste zile la Muzeul de Istorie Suceava. Şi cele reproduse în frumosul album al creaţiei sale apărut chiar în această primăvară, sub auspiciile Centrului de Cultură „George Apostu” Bacău. Şi poate că într-o zi am să-i văd şi lucrarea monumentală din Poenii Herţei, regiunea Cernăuţi, şi turla Bisericii Colţea din Bucureşti, fiindcă vorbim de un laureat al Premiului Naţional pentru Artă Sacră, acordat de Uniunea Artiştilor Plastici.

Dimineaţă, în sufragerie am dat peste alte lucrări, poate aduse din pridvor, ca să fie ferite de gâzele nopţii. Nicolai Moroşan pictează când în partea stângă a acestuia, când la capătul din dreapta al părţii sale din faţă. Se mişcă după subiectul ales, după lumină, mânat poate şi de alte raţiuni. Când m-am întors, plecată să văd sania şi căruţa de lemn din anexa vecină Casei Mici, pe care le descoperisem din cameră, lucrările se mutaseră pe iarbă, culcate cu faţa spre cer. Pentru fotografie, pictorul le ridică pe cele cu trăsura şi Casa Mică. Casa Mică pare vedeta simpozionului, deşi toate îi aşteaptă penelurile privindu-ne curioase cu ochii-ferăstruici sub pleoapele de lemn ale fostelor cahle pentru evacuarea fumului.

Pe Lucia Puşcaşu am urmărit-o pictând aşezată pe un balansoar, adică într-o precaritate a stabilităţii care nu-i afecta absolut deloc siguranţa penelului, dar şi preocupată să rezolve nenumăratele probleme de culise ale unui astfel de simpozion, începând cu alegerea camerei potrivite fiecăruia şi terminând cu realizarea catalogului şi a expoziţiei la al cărei vernisaj suntem aşteptaţi azi. Nu e simplu să ai astfel de griji şi să le împleteşti cu bucuria reîntâlnirii unor colegi de breaslă şi cu starea aceea specială, de inspiraţie, întoarcere în tine şi dialog cu pânza de pe şevalet, cerută imperios de pictură. Imaginea din această pagină o surprinde în clipa rară a singurătăţii meditative după care, de dragul artei, în numele artei, tânjeşte cu disperare, şi la care nu ajunge uşor, împiedicată de generozitatea propriei firi. Lider înnăscut, artist înzestrat şi cultivat, persoană puternică, Lucia Puşcaşu influenţează întotdeauna, benefic, tabloul uman căruia îi aparţine. Adevăr pe care la simpozionul de la Câmpulung l-am descoperit din nou.

A venit ploaia peste noapte, ramuri şi frunze se înclină spre pământul împrospătat de binecuvântarea ei. Păşim atenţi să nu strivim limacşii ieşiţi din ascunzători, îngreunată, mireasma florilor ni se aşază pe trupuri, palpabilă ca firele de polen. Nu ne îndurăm să ne despărţim, în Casa Poveste ascultăm şi spunem poveşti. Din tuburile somnolente, culorile ies neauzit şi pictează un curcubeu pe cer.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: