Un punct de vedere

Asigurarea obligatorie a bisericilor între blasfemie, abuz şi incompatibilităţi pastorale

Prin prezenta, subsemnatul pr. dr. Mihai VALICĂ de la Parohia Ortodoxă „Sfânta Treime” din Vatra Dornei, judeţul Suceava, în calitate de preot slujitor, de doctor docent în Teologie Socială şi de cercetător ştiinţific asociat în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu” al Academiei Române, unde activez cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, având expertiză în cunoaşterea legislaţiei privind economia durabilă, a elementelor de diagnoză şi prognoză socială, întrucât „m-am trezit” peste noapte cu o poliţă de asigurare obligatorie a Bisericii, a picturii (mă aşteptam să fie inclusă în asigurare şi Sf. Împărtăşanie din Chivotul de pe Sf. Masă!), şi a casei parohiale, fără acordul Parohiei, aduc la cunoştinţă, clerului şi credincioşilor, încălcarea Statutului BOR şi a legislaţiei civile, prin această practică abuzivă, făcând în acelaşi timp o diagnoză şi o prognoză a consecinţelor pastorale şi sociale, arătând implicaţiile teologice şi unele dileme morale ale credincioşilor, legate de situaţia creată.

Cu toată responsabilitatea preoţească şi academică, prin acest demers,

CONTEST

Dispoziţiile din Legea 280/2006 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor şi a Bisericilor şi a Ordinului nr. 6/87 din 21 aprilie 2011 privind normele de aplicare a Legii nr. 260/2008.

MOTIVE:

În fapt:

Dispoziţiile Legii nr. 260/2008 instituie obligativitatea încheierii unei asigurări obligatorii a locuinţelor, indiferent de deţinătorul acesteia (persoană fizică sau juridică).

Dispoziţiile art. 2 din Legea 114/1996 (Legea locuinţei) definesc noţiunea de locuinţă şi în conţinutul textului nu apare ca fiind locuinţa şi construcţia „biserică”.

Faţă de aceste prevederi, bisericilor (construcţie stricto – sensu) nu li se aplică dispoziţiile Legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie şi nici Ordinul 6/87 din 21 aprilie 2011 – Normele de aplicare a Legii 260/2008.

Prin recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, Statul Român legitimează oficial modul autonom de organizare a Bisericii.

Art. 172 din Statutul Bisericii defineşte patrimoniul bisericesc astfel:

(1) Din punctul de vedere al destinaţiei lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească […].

(3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult – catedrale, biserici, paraclise, capele, pictura, sculpturile, ţesături, cărţi rare etc. –, odoarele şi vesmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.

(4) Sunt asimilate cu bunurile sacre şi beneficiază de acelaşi regim juridic şi: casa parohială, […]”.

Rezultă, fără putinţă de tăgadă, faptul că în baza acestui text de lege, bunurile enumerate mai sus intră în categoria „bunuri sacre” şi nu pot face obiectul Legii 260/2008 întrucât au categoria de folosinţă „bun sacru” .

Dispoziţiile prevăzute de art. 1 din Legea 260/2008, prevăd strict şi limitativ asigurarea obligatorie a locuinţelor. Mai mult, considerăm că este ridicol şi chiar o blasfemie să „asiguri” bunurile sacre la o instituţie financiară seculară, care nu este întotdeauna corectă sau morală.

  1. Biserica Ortodoxă Română – între Sfânta Tradiţie, fenomenul „Burducea” şi globalizare

Tradiţia Bisericii noastre spune că unde se întâmplă să fie distruse unele Biserici sau case parohiale, de foc, cutremure, alunecări de teren, inundaţii etc., înseamnă că Dumnezeu acolo doreşte să înnoiască ctitorii, să transmită un mesaj sau să ne facă o descoperire (Iov 33, 14).

Câte icoane făcătoare de minuni, moaşte de sfinţi şi ruinele unor vechi Bisericii au fost descoperite de-a lungul istoriei, când Dumnezeu le-a arătat oamenilor că sunt sub protecţie divină directă, atunci când au fost trecute prin incendii (vezi incendiul din 26 decembrie 1888 din Paraclisul Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, când moaştele Cuvioasei Paraschiva au rămas intacte), alunecări de teren, forţa apelor (vezi moaştele de la Niculiţel, Sf. Dimitrie Basarabov etc.), cutremure şi alte calamităţi naturale.

De aici rezultă că noi, preoţi şi credincioşi, trebuie să fim vigilenţi şi responsabili pentru a preveni eventuale distrugeri materiale, şi trebuie să veghem „cu timp şi fără timp” pentru evitarea lor, pe măsura chemării noastre „ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4,1), deci, într-un mod proniator sinergic, Dumnezeu-om.

Deşi, am argumentat juridic şi canonic, de mai multe ori, în presă şi prin diverse scrisori, motivele pentru care Biserica nu trebuie să se conformeze acestor legi seculare, sunt destui clerici „activişti”, în cârdăşie cu unele societăţi de asigurare, care îndeamnă frenetic la asigurarea obligatorie a locaşurilor de cult, a caselor parohiale, a anexelor adiacente acestora, a picturii, şi chiar a caselor credincioşilor, cu toate că, multe din acele imobile, nu sunt aşezate nici lângă ape, nici pe locuri alunecoase, nici pe nisipuri mişcătoare sau vulcani noroioşi ori în activitate, ci pe munte, lângă stânci şi pe terenuri stabile.

Aceşti clerici iresponsabili ne amintesc de preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946), care sfătuia credincioşii să se înscrie la colectiv şi să se supună stăpânirii bolşevice atee, de unde vine şi zicala:ca popa Burducea, când cu steaua, când cu crucea”.

Fenomenul „Burducea” s-a lărgit, din păcate, la scară naţională sub privirea blândă şi cu tăcerea vinovată a multor responsabili eclesiali.

  1. Legile seculare vs. blasfemie şi incompatibilitatea lor cu misiunea preoţească

A accepta legile care ne umilesc, care ne scot din circuitul sacru şi care ne pun în rând cu lucrurile lumeşti, înseamnă că cei ce „stăpânesc” Biserica, prin tăcerea lor, grăbesc fenomenul mondializării lui Antihrist, supun Biserica unor interese oculte, şi înscriu Biserica lui Hristos, în nume propriu, pe lista celor care doresc „colectivizarea forţată a secularizării” şi contribuie, doar că nu iau atitudine, la escrocarea unor oameni săraci din partea acelor bănci sau companii, abdicând de la statutul de păstori, care-i obligă să apere turma „de lupii cei răpitori”.

Toate acestea se întâmplă în numele „grijii părinteşti” a unor instituţii financiare rapace, înfiinţate de unii politruci corupţi, care inventează legi peste noapte, pentru a ne păzi de pericole imaginate doar de ei şi a ne face fericiţi şi fără de grijă, „cu de-a sila”.

Iar stăpânii „Bisericii recente” acceptă multe din vicleniile lor financiare sau juridice, fără nici cea mai mică opoziţie, deoarece, cred unii, că e nevoie să devenim o „biserică modernă europeană”, după modelul oferit de cultele din Consiliului Mondial şi din Consiliul Ecumenic al Bisericilor!

Ce bine ar fi dacă, mai-marii noştri responsabili eclesiali, ne-ar apăra, cu aceeaşi „râvnă şi pricepere seculară de integrare globalistă” şi de ecumenismul perdant şi himeric revigorat şi apărat cu mare grijă, la şi după „sinodul teatral” din Creta (2016).

A asigura lucrurile sacre la instituţiile seculare este ca şi când Iisus Hristos ar fi „asigurat” Templul din Ierusalim la puterea romană, la farisei, la cărturari, la vameşii vremii, or, Iisus Hristos, cu mânie sfântă, a scos cu biciul pe comercianţii şi zarafii din Templul Legii celei vechi, care era doar o imagine şi „o umbră” a Casei lui Dumnezeu, adică Biserica Ortodoxă – Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

În contrast cu atitudinea Lui Iisus Hristos, ai noştri clerici, cu mare râvnă, aduc înapoi zarafii în Biserică, ne integrează, fără rezerve, din punct de vedere european, ecumenist, globalist, legislativ, didactic şi comportamental, şi ne „sufocă” permanent cu noi reglementări şi obligaţii seculare.

Enumăr doar câteva mostre de pastoraţie neavenită:

– formularul recent prin care preoţii sunt transformaţi în funcţionari publici, întrucât li s-a spus că trebuie să menţioneze faptul că lucrează doar opt ore pe zi;

– pensionarea obligatorie a preoţilor, fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe, o acţiune discriminatorie în analogie cu statutul episcopilor, ca şi când harul ar „funcţiona cu două viteze” şi cu limite „de expirare” pentru fiecare treaptă clericală;

– legea conflictului de interese aplicată fiilor de preoţi şi rudeniilor acestora, prin care s-a dorit „eliminarea nepotismului” (sic). În schimb s-a introdus „despotismul” şi discriminarea asupra familiei preotului, reînviind practicile bolşevice prin care fiii preoţilor erau persecutaţi, în ciuda faptului, că este plin calendarul de sfinţi, deveniţi sfinţi în familie şi împreună cu familia, care este temelia Bisericii, iar Sfânta Treime este o imagine sacră a familiei: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh;

– se măreşte vizibil ruptura între ierarhie, preoţie şi popor;

„reeducarea” sistematică de dezortodoxie a studenţilor şi cultivarea doctrinei speculaţiilor teologice scolastice, prin metoda academică actuală de „cercetare ştiinţifică modernă”, adică ecumenistă, care exclude „polemicile doctrinale confesionale” şi înlocuieşte exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de tip istorico-critică, pe motiv că Părinţii Bisericii nu au înţeles sau nu au putut descifra exact Revelaţia;

Morala Ortodoxă, denumită iniţial în Ortodoxie Sfânta Nevoinţă s-a transformat în Etică şi Moralism etc.

2.1. De ce nu trebuie să devină preotul funcţionar public?

Cu tot respectul pentru un funcţionar public, care lucrează opt ore pe zi, însă preotul, prin chemarea sa, este misionar, adică trebuie să lucreze „cu timp şi fără timp” (2 Timotei, 4, 2), conform conştiinţei sale preoţeşti, nu după un program limitat, ci până în ceasul morţii, asemenea episcopului, şi nu după regulamente funcţionăreşti seculare, pe care suntem obligaţi să le acceptăm şi să le semnăm necondiţionat.

Cu paşi mici şi „pe tăcute”, BOR s-a transformat într-un sistem bisericesc lumesc şi birocratic, cu birou de presă, purtător de cuvânt/vorbe, cu multă imagine virtuală pe sticlă TV.

BOR face eforturi enorme, prin reclamă mediatică a activităţilor diaconal-filantropice, cu scopul de a-şi justifica legitimitatea ei liturgică, dată de Iisus Hristos şi nu de o putere seculară, în dauna unei Teologii apologetice şi profetice, pe care o impun timpurile actuale. Bisericii Ortodoxe i s-a declarat „război pe faţă” de puterile seculare oculte şi de moderniştii atei, iar Biserica trebuie să acţioneze, cu mijloace specifice, ca în timp „de război” şi să se apere pe măsură, cu fermitate şi curaj.

Când creştinii sunt chemaţi la Biserică, unii stau comod acasă, cu faţa la televizor, dar cu „spatele la Dumnezeu”, neştiind că Sfânta Euharistie nu se poate comanda sau primi online – wireless, aşa cum nici filantropia creştină nu o poţi face pe vreo aplicaţie electronică, întrucât nu există Hristos virtual şi nici împărtăşanie sau Biserică virtuală, ci doar Hristos întrupat şi prezent în istorie şi lume în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, cu care trebuie să ne împărtăşim în mod direct şi personal.

Tehnica virtuală excesivă livrată de BOR ţine – pe unii creştini – departe de Biserică, iar unora le produce o saturaţie, până la lehamite. Deci, prea mult catafatism liturgic şi mediatic diluează apofatismul divin, mai ales atunci când problemele reale ale comunităţilor creştine sunt trecute cu vederea, din motive politice, din lipsă de curaj, şi de colaboraţionism secular.

Christos Yannaras, un filosof creştin mult iubit de ecumenişti, trage un semnal de alarmă şi vorbeşte de deformarea Bisericii în mod dramatic, în ultima vreme: „[…] Biserica s-a transformat în instituţie excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relaţia vie şi comunitară cu Dumnezeu într-un act individualist …”, iar Biserica „într-o instituţie de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcţionează […]”, ajungând, în cele din urmă, să fie „transformată într-o instituţie birocratică, în care Duhul este înăbuşit […] şi se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă” (Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2012).

În acest context, se pare că „cei blânzi şi ascultători” de acest nou sistem, nu au nici o şansă să fie preoţi cu demnitate hristică, ci doar „slugoi şi împreună gropari” ai Ortodoxiei străbune.

Dacă parohiilor li se va lua puterea de a se gestiona şi a se conduce în comuniune şi dialog real cu organele ierarhice, conform Sfintelor Canoane, atunci se va instala o putere coercitivă străină de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, va provoca dispariţia libertăţii comunitare, se va induce inhibiţia de a acţiona conform nevoilor locale, teamă, rămânând doar cu tirania, în cele din urmă.

  1. Alternative, dileme, propuneri şi perspective

Respect libertatea de a proceda şi a acţiona a fiecărei parohii, aşa cum doreşte ea şi nu-i judec pe cei ce acceptă astfel de practici necanonice şi „obligatorii de la centru”, dacă vor să se înroleze într-o biserică autosufocată şi îngropată de noi reglementări globaliste, de tehnici şi vieţuiri digitale, însă avem nevoie şi de o preoţime, care să refuze acest tip de a conduce biserica după modelul „habemus papam”.

Eu am învăţat de la Sfinţii Părinţi şi de la duhovnicii mei că orice negociere în dreptul învăţăturii Bisericii şi a libertăţii ei faţă de puterea seculară, înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos, care a venit în lume „să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8), nu să i le împlinească.

Dilema mea se accentuează şi mai tare atunci când constat că unii bancheri vorbesc pe faţă de imoralitatea băncilor şi a unor instituţii financiare, în timp ce, unii clerici, fac lobby pentru ele.

Guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu ne atenţionează astfel: „nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie […], să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala, care spune că banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă” (http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor-caci-e-o-iluzie—a2234.html).

Laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz (Stiglitz este profesor la Universitatea Columbia din New York si fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill Clinton) vorbeşte despre „experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor […], depravarea morală a bancherilor trebuie combătută, prin reglementări stricte […] şi chiar prin refuzul creditărilor” (“Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută” în: http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta).

Dilema creştinului este următoarea: odată cu banii daţi pe asigurarea Bisericii nu finanţează el, oare, imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie, astfel, la degradarea vieţii sociale şi comunitare? În plus, creştinul constată că în relaţia sa firească cu Biserica, intervine un element străin, un asigurator, care îl înlocuieşte pe Hristos, deoarece preotul sau comunitatea parohială nu au încredere în Iisus Fiul lui Dumnezeu, că ar putea ocroti Biserica şi e nevoie de un asigurator extern…!

Unele legi naţionale dar şi internaţionale ne apără în astfel de cazuri şi ne asigură că în situaţia în care nu există interes şi voinţă din partea uneia din părţi, nu se poate încheia un asemenea contract. Deci, un contract consensual se poate încheia numai prin acordul părţilor şi nu în mod obligatoriu. Sunt siderat de lipsa de reacţie a Bisericii, cler şi popor.

Faţă de aceste aspecte, rog pe cei responsabili eclesial să aduceţi la cunoştinţă instituţiilor bancare asiguratoare, în mod oficial, că dispoziţiilor din Legea 260/2008 şi a normelor de aplicare a acesteia – Ordinul 6/87 din 21.04.2011, nu includ şi patrimoniul sacru al Bisericii Ortodoxe, şi să dispună, în acelaşi timp, ca centrele eparhiale şi protoieriile să nu mai livreze instituţiilor bancare de asigurare datele de identitate ale parohiilor, fără acordul acestora, întrucât se încalcă o întreagă legislaţie naţională şi internaţională (prin analogie – Leg. 677/2001, art. 2 (4); art. 32; precum şi directiva europeană (UE)/2016/679, legi şi directive, care sancţionează ca infracţiune, cu amenzi între 5 şi 20 de milioane de Euro).

 În drept:

– Invoc HG 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române;

– Legea cultelor nr. 489/2006, care statuează în mod clar şi exhaustiv faptul că cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1) şi funcţionează prin legi speciale, în cazul de faţă conform canoanelor Bisericii (drept privat), care nu ne obligă să ne asigurăm la puterea lumească patrimoniul sacru, deoarece acestea sunt direct în grija şi paza dumnezeiască;

– Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Preot Dr. Docent MIHAI VALICĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: