Simfonia culorilor

Aşa s-ar putea intitula o pagină scrisă privind această imagine. Parcă tot ce putea fi mai frumos care să odihnească sufletul şi să îndemne mintea spre înălţare s-a adunat în culorile pădurilor toamna.

Pornisem de acasă, de la Voroneţ, cam fără veste aflând că vom ajunge repede la Viena. Maşina nici nu se auzea, Maica Gabriela era cu atenţia concentrată la condus, eu eram numai ochi uimiţi de frumuseţe. Trecând din zona pădurilor de brazi, acum parcă mai mohorâţi cu verdele lor statornic, am intrat, lăsând în urmă Ciocăneştiul cu casele lui româneşti împodobite ca ştergarele noastre ţesute cu rafinament de mâinile îndemânatice ale iubitoarelor de frumuseţe, într-o lume de poveste. Toată gama culorilor toamnei ne însoţea în timp ce maşina rula ca printr-un tunel fermecat, zărindu-se doar arar raze de soare auriu. Aşa am ajuns la cota 1400, la Mănăstirea Prislop, şi am început coborârea lină prin străvechea ţară a Maramureşului.

La Satu Mare ne aştepta, cu căldura ospitalităţii dintotdeauna, familia prietenilor noştri, Maria şi Mircea. Cum mai era puţin timp, am reuşit, prin bunăvoinţa doamnei preotese, să completăm ţinuta mea monahală pentru că eu, cu graba, plecasem doar la Viena şi nu la o Sfântă Liturghie ortodoxă.

A doua zi, drumul avea alte nuanţe coloristice. Nu de toamnă, ci ca de primăvara unor oameni gospodari. Oricât ne-ar fi fost de greu, trebuia să recunoaştem că ţara vecină, fără munţi, fără păduri seculare, doar cu răzleţe pâlcuri de plopi de-a lungul Tisei, este mai bine gospodărită decât a noastră. Sistemele de irigaţii funcţionau ireproşabil; noile culturi, de un intens verde crud, zâmbeau sub şuvoiul binefăcător al stropilor de apă.

Prin Budapesta am trecut uşor, fiind a nu ştiu câta oară în drum spre Vest, şi am intrat în zona pădurilor de brad ale Austriei. În casa preotului român, pe care-l ştiam de copilandru în familia distinşilor săi părinţi humoreni, ne-a întâmpinat în prag, ca o zână din poveste, fiica cea mai mică între cei cinci copii cu care bunul Dumnezeu i-a înzestrat pe preotul Emanuel-Ştefan şi preoteasa Diana. Cea mică era leit bunica, preoteasa Minodora, iar cel dintâi fecior, Ştefan, tocmai se deştepta după o lungă călătorie în China şi Taiwan, pregătindu-se să plece în India. Face parte din cel mai bun cor din lume pentru băieţi între 10 şi 14 ani, cor vechi de peste 600 de ani sub patronajul întâistătătorilor statului austriac. L-am întrebat în ce limbă cântă în ţările unde sunt aşteptaţi să concerteze şi mi-a răspuns cu simplitate „Şi în limba ţării în care mergem”. Cât noi am privit bogăţia culorilor sfinte din paraclisul vecin cu camerele lor, Ştefan ne-a delectat cu muzică clasică la pian, instrument hotărâtor pentru cel de-al doilea băiat al familiei ce-şi dorea să cânte „tot la un instrument mare”. Aşa că, maica preoteasă Diana merge cu el la orele de muzică ţinând în braţe pe cea mică şi ducând în spate… violoncelul !

Noaptea a trecut cu voioşie în casa vechilor noştri prieteni austrieci Ingrid şi Wolfgang, iar dimineaţa am ajuns la biserica românească unde, la demisol, tocmai se termina Sfânta Liturghie cu împărtăşirea copiilor. Deasupra, biserica mare se umplea cu românii ce intrau în linişte ascultând rugăciunile dimineţii citite de Maica Stareţă Gabriela, care, la momentul potrivit al Sfintei Liturghii, a cântat cu vocea-i binecuvântată cuvintele Apostolului. De la cafas, corul tinerilor români revărsa ca o mângâiere cântările Sfintei Liturghii. Când, spre final, părintele slujitor Nicolae ne-a prezentat şi a povestit cum a venit cu un grup de profesori de la Universitatea din Viena şi cu câtă luare aminte au ascultat cuvintele noastre la Voroneţ, am zâmbit. I-am poftit pe românii din biserică să se socotească, prin ieşire din timp şi loc, pentru câteva clipe, ca trecând pragul la noi acasă. Zăream în treacăt chipurile lor ce arătau că atunci chiar erau cu noi în Bucovina şi că se angajau să vină şi cu adevărat să vadă Voroneţul. Părintele i-a şi întrebat zâmbind care sunt cei ce n-au ajuns la noi şi pe loc s-a făcut şi programul unei călătorii a reprezentanţilor celei mai bune comunităţi româneşti din câte am văzut eu în Europa.

În răgazul până la slujba pentru care de fapt venisem la Viena, am intrat în Der Stephansdom trecând cu greu prin marea de vizitatori din toată lumea. Priveam şi la ei, şi la afişele pe care scria mare că, în urmă cu o seară, fusese acolo un concert simfonic cu Anotimpurile lui Vivaldi, iar pentru acea seara se pregătea un alt concert.

La biserica ce se construieşte pentru români, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, se revărsau, într-un şuvoi de bucurie, creştinii noştri ortodocşi îmbrăcaţi în straie româneşti. Sunetul buciumaşilor din Câmpulung vestea sărbătoarea sfinţirii Crucilor ce urmau a se înălţa curând pe cupolele Bisericii.

Corul, îmbrăcat sărbătoreşte, intona cântări în cinstea Măicuţei Domnului. Ierarhul ce venea de la o altă sărbătoare creştină sporea bucuria celor adunaţi. Slujba vecerniei era o încununare a sărbătorii pentru Sfinţii români mărturisitori. Ei, care bătuseră calea spre Viena cerând libertate pentru credinţa noastră – Sfinţii Cuvioşi Visarion şi Sofronie, Sfântul Mucenic Oprea, Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel – puteau acum să asculte dintr-o altă lume slujba de binecuvântare a Crucilor ce se vor înălţa ca semn al biruinţei. Episcopul Macarie a rostit cu căldură şi har rugăciunile şi cuvântul de învăţătură miruind pe credincioşii adunaţi care sărutau Crucea Patriarhală, simţind toţi cei de faţă că aparţineam aceleiaşi familii spirituale a Patriarhiei Române.

Ne împlinisem îndatorirea pentru care venisem din ţară. Am mai petrecut o noapte depănând amintiri în limba germană, iar prietenii noştri au numit camera în care ne-au găzduit, die nonnen zimmer, însemnând de fapt o altă invitaţie în ospitaliera lor locuinţă.

Revenirea era ca un vis în reluare: aceleaşi păduri, aceleaşi locuri, dar alte gânduri şi bucurii. Acasă ne aştepta Măicuţa noastră cu obştea, urma slujba de miezul nopţii, nu înainte însă de a vorbi unui grup de nemţi ai căror bunici erau din Prisaca Dornei. Bucuria lor şi a noastră era spre slava lui Dumnezeu şi între oameni bunăînvoire.

Monahia

ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: