Pe drumul nuntirii cereşti 

Era trecut de miezul nopţii, liniştea cuprinzând cu duioşie Sfânta Mănăstire Voroneţ şi împrejurimile ei. Întrezăream deja la orizont, de după creste de munte, printre vârfurile brazilor înalţi, cum pătrund zorii Duminicii Floriilor. Nici pomeneală să mă prindă somnul, păcat ar fi fost să dorm într-un asemenea loc, în o asemenea noapte… Perfecta armonie îmi era tulburată de fiori contradictorii ce străbăteau din adâncul sufletului. Pe de o parte, regretam că am deranjat-o pe maica Gabriela, într-un moment de intensă pregătire pentru sărbătoarea de a doua zi, cu rugămintea de a-mi răspunde la câteva întrebări privind drumul ce şi l-a ales sau a ales-o întru urmarea lui Hristos. Totodată, îmi dădeam la fel de bine seama că nu voi avea alt prilej de a-i asculta povestea vocaţiei pentru viaţa monahală. Spre surprinderea mea, mi-a primit cu amabilitate propunerea, deşi era evident că nu e timpul potrivit pentru confesiuni. Preluând, la 26 iunie 2018, responsabilităţile de la stavrofora Irina Pântescu, stareţa acestei sfinte ctitorii încă de la reînfiinţarea mănăstirii (anul 1991), monahia Gabriela Platon avea atâtea îndatoriri pentru dimineaţa ce se apropia! Trebuia să primească invitaţii de onoare care începuseră să sosească la Hramul Sfântului Gheorghe, sărbătorit în acest an (2019) în Duminica Floriilor, să modereze momentul festiv al jubileului monahiei Teofana, care chiar în acea zi împlinise 50 de ani, să se pregătească pentru taina împărtăşaniei (aşa decisese măicuţa Irina, ca obştea monahală să primească în prejma Săptămânii Patimilor, de praznicul hramului, sfânta împărtăşanie de la ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor).

Stropul de îndoială în privinţa cutezanţei mele, însă, s-a evaporat fără urmă, când, după rugăciunea de la miezul nopţii, stareţa cu faţa luminată de zâmbet, fără umbră de oboseală pe chip, a bătut la uşa „chiliei” (de fapt, o cameră modern amenajată ca într-un hotel de cinci stele) în care am fost găzduită, din aripa blocului nou pentru oaspeţi.

„De-acum putem sta de vorbă, dacă nu vă doboară somnul… Voi încerca să vă răspund la orice întrebare. În adolescenţă adresam mereu întrebări celor din jur, dar rareori primeam răspuns. De-aceea mi-am dat cuvântul ca oricând şi în orice împrejurări să răspund tuturor celor care mi se adresează”, mi-a explicat monahia, dorind parcă să-şi îndreptăţească întârzierea.

Înveşmântate de la creştet până la poale în negru, chipul lor auster reflectă duioasă iubire, linişte mângâietoare, împăcare cu drumul ales, blândeţe, lumină şi bucurie. Indiferent de vârsta ce-o au, le numim cu gingăşie măicuţe. Însă rar cine se gândeşte că ele, miresele lui Hristos, cuvioasele, smeritele maici, cu inimi iertătoare şi iubitoare pentru toată lumea, au undeva o mamă. Inimile lor păstrează dragostea pentru femeia rămasă să vieţuiască în lumea ispitelor, care le-a dat viaţă, le-a binecuvântat alegerea sau, cel puţin, s-a resemnat cu retragerea fiicelor de pe tărâmul plăcerilor lumeşti. Or, după cum am auzit de la maica spirituală şi cea dintâi veghetoare a Voroneţului, proinstareţa Irina Pântescu, „Crucea noastră (a călugăriţelor) e uşoară, mai grea este a unei soţii, mame care îşi creşte copiii, se zbate pentru bunăstarea familiei”. Ajungând la această latură sensibilă din sufletul fiecărui om, oricine ar fi el şi orice veşminte ar purta, îmi apare în faţă „Mireasmă de albastru”, mica, dar care adună toate lacrimile lumii, carte a monahiei Elena Simionovici, eruditul ghid al Mănăstirii Voroneţ şi talentată scriitoare. Amintirile – spovedanie despre mama sa, se revarsă din inima măicuţei Elena în ora de priveghere lângă sicriul celei mai scumpe fiinţe de pe pământ, căci, după cum scrie „După dragostea pentru Dumnezeu e dragostea pentru Mamă”.

La oră târzie de albă noapte, am vorbit cu stareţa Gabriela despre această nemărginită dragoste, simţită, trăită (cunoscută) de cei mai mulţi dintre muritori înainte de a ajunge la înţelegerea dragostei de Dumnezeu. Mă aflam încă sub impresia modestei sărbătoriri a jubileului monahiei Teofana, înduioşarea până la lacrimi venind de la prezenţa unei firave fiinţe din lumea noastră, a mamei sale, Mirela. Viaţa de mănăstire e un teritoriu cu totul aparte, învăluit în taină, de nepătruns chiar pentru oamenii cei mai apropiaţi obştii monahale. Poţi să trăieşti toată viaţa la poarta mănăstirii, că tot nu o vei cunoaşte dacă n-ai deschis această poartă, păşind pentru totdeauna dincolo de ea. Deşi sunt mereu înconjuraţi de lume cu toate ispitele pământeşti, cei care au îmbrăcat haina monahală se leapădă irevocabil de mândrie, de aspiraţia la un succes în viaţă, având în faţă doar năzuinţa la mântuire. În această privinţă, maica Gabriela are drept călăuză preceptul duhovnicului de la Mănăstirea Moldoviţa, de unde şi-a început devenirea monahală: „Să nu te bucuri de lucrul mâinilor tale, dar să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, căci tot ce facem e cu ajutorul lui Dumnezeu”. Şi încă o învăţătură pentru cei care au ales urmarea lui Hristos: „Dacă ai o haină nouă, să-i pui petic”, adică să nu te mândreşti cu exteriorul, ci să te concentrezi la formarea lăuntrică.

Vieţuirea în interiorul unei asemenea sobrietăţi e greu să fie percepută şi, mai ales, acceptată pentru perspectivele copiilor lor de către părinţii care îşi văd odraslele oameni de succes, zbătându-se să le asigure un viitor prosper. Aşa au fost şi părinţii stareţei Gabriela, Victoriţa şi Ion (Nică) Platon din Valea Seacă, judeţul Neamţ. Îndeosebi mama ei visa să-şi vadă fiica pe creasta înaltă a oportunităţilor ratate de ea în tinereţe.

Aşadar, să depănăm împreună cu cea de-a doua stareţă a Mănăstirii Voroneţ povestea primei sale mame, care i-a dăruit obişnuita viaţă pământească, pregătind-o să atingă ţinta succeselor în lume: „Mama mea, Victoriţa Platon din Valea Seacă, a avut o istorie deosebit de interesantă. Mamele unor măicuţe din obştea noastră au înţeles din primul moment chemarea fiicelor lor la viaţa duhovnicească, iar ale altora n-au înţeles uşor. Este şi cazul mamei mele, care nu mi-a acceptat chemarea la viaţa de mănăstire, la început fiind foarte revoltată pentru această dorinţă a mea…”.

Victoria Platon a visat o altă soartă pentru unica ei fiică, făcând tot posibilul şi imposibilul s-o vadă măcar cu puţin înaintea semenilor ei. La vârsta fragedă de 5 ani a dus-o la rudele din Bucureşti, acolo de unde credea că începe ascensiunea spre formarea personalităţii şi unde a făcut clasele V-VII la o şcoală normală de fete. Victoriţa visa să devină învăţătoare, dar a intervenit „o frântură de destin”. Unchiul la care sta a fost arestat din nu se ştie ce motiv inventat, cum se obişnuia în acele timpuri bântuite de teroarea comunistă. Noile împrejurări au impus-o să se întoarcă acasă, cu speranţa că va reveni în toamnă să-şi continue învăţătura, căci terminase şapte clase cu cea mai bună medie. După doi ani de aşteptare zădarnică a înţeles că nu va mai fi chemată la Bucureşti şi nu va mai deveni învăţătoare. S-a resemnat cu soarta, căsătorindu-se la vârsta de 23 de ani. Naşterea fiicei Gabriela a readus-o în reveriile adolescenţei, întărind-o în fermitatea de a-şi vedea visul împlinit în destinul copilei.

„Nu ştiu dacă a fost o căsătorie din mare dragoste, mai degrabă din convenienţă. Mama se mai scăpa cu vorba că tata „a umblat din floare-n floare” până la căsnicie. În schimb, au trăit în armonie, s-au respectat toată viaţa. Ambii au fost meşteri iscusiţi. Mama şi acum ţese covoare. În tinereţe a zugrăvit case întregi. Era moda de aşa-numitele case cu zorele. M-a învăţat şi pe mine lucru de mână. Numai să torc lâna n-am învăţat acasă, ci la Mănăstirea Moldoviţa”, povesteşte stareţa Gabriela.

Deşi au deprins-o de mică cu meşteşugurile îndrăgite şi practicate de ei, părinţii, totuşi, au avut grijă s-o orienteze spre carte. O aduceau la rudele din Bucureşti să cunoască de mică viaţa capitalei cu minunile şi perspectivele ce i se deschideau în faţă. Păstrează cele mai frumoase amintiri despre vizitele la casa unde a stat mama ei în adolescenţă: „Unchiul, cel care a stat după gratii, mă ridica pe un fotoliu şi mă punea să recit poezia lui Dimitrie Bolintineanu «Muma lui Ştefan cel Mare». Mă văd cum îmi curgeau lacrimile când începeam: «Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,/ Unde cură-n poale un râu mititel,/ Plânge şi suspină tânăra domniţă,/ Dulce şi suavă ca o garofiţă…» ori la momentul dramatic – «Dar deschideţi poarta…/ Turcii mă-nconjor/ Vântul suflă rece…/ Rănile mă dor!» Deşi documente istorice atestă că mama Domnitorului era moartă la acel moment, legenda ne răscoleşte până astăzi, mai ales pe copii. Am văzut emoţiile mele de atunci şi la copiii care vin la mănăstirea noastră, Voroneţul fiind legat direct de bătălia de la Războieni”.

Nu doar legătura cu momentul istoric a făcut-o pe stareţă să evoce această poezie, ci mai cu seamă spiritul jertfelnic al mamelor care simt că copilul lor are o vocaţie, un destin special, dar, în pofida dragostei mari, nu-l ţin lângă ele, într-un culcuş cald, fără primejdii. Întotdeauna mamele de oameni deosebiţi au simţul acesta, înăbuşindu-şi propria dragoste ca fiul ori fiica să-şi împlinească destinul. Am intuit aceasta şi în mărturisirea stareţei Gabriela: „Mama a crezut fierbinte că trebuie să devin ceva în viaţă, că am talent pedagogic, care de fapt îl şi manifestam. Pe uliţa noastră eram căpetenia tuturor copiilor, le explicam foarte bine de nu înţelegeau ceva…”. (Va urma)

  MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: