Biserica din Chilibaucina

 Orice călător, după absenţa lungă, se întoarce acasă la familie, dacă acolo îl aşteaptă cineva care ştie să asculte. Or pentru mine nu mai exisă o „acasă”, o familie, ci în comuna mea dragă se găsesc doar amintirile. Ele reprezintă cele mai preţioase averi ale unui om. Iar oamenii, semenii mei, ştiu deja iubirea pe care le-o port. Când am pornit spre Dărmăneşti – Chilibaucina pentru a participa la sfinţirea noii biserici, inima mi-a bătut neregulat. Am intrat pe drumul copilăriei, m-am îndreptat spre străfundurile sufletului meu. Am mers să-mi caut liniştea, să mă regăsesc, pentru că numai aici îmi oblojesc sufletul, respir cu adevărat, aici, în Dărmăneştiul meu natal cu amintiri despre oameni care au fost şi cei care sunt. Scoatem din copilărie mereu sensurile cele mai profunde şi adevărate ale vieţii noastre, puterea de care avem nevoie în zilele aspre ce vor veni, lumina zilelor negre. Mă simt legată prin fire nevăzute de cei cu care am copilărit, de vecinii mei, de oameni de valoare de care nu duce lipsă Dărmăneştiul: foşti deputaţi, scriitori, oameni cu responsabilităţi înalte în stat.

Noua biserică care a fost sfinţită, în mare parte este opera regretatului deputat şi fost preşedinte al UUR Ştefan Tcaciuc. La îndemnul acestuia, preotul Cobziuc, care păstoreşte această biserică, a studiat teologia şi s-a întors ca fiu al satului, putând astfel să-şi regăsească matca originară, rădăcinile. Scopul vieţii care e îndumnezeirea omului nu îl putem îndeplini decât având rădăcinile şi conştiinţa aceasta a identităţii noastre. Tristeţea golirii satelor româneşti s-a îndulcit pentru chilibauceni pentru că totuşi adevăratele valori rămân şi oamenii pot să se întoarcă oricând la ele, la biserica din sat, la liniştea de acolo. Şi ce bucurie e când te întorci din lumea în care ne-am risipit!! Sfinţirea bisericii în preajma sărbătorii Sfintei Parascheva este foarte importantă, pentru că neamul nostru o iubeşte pe Sf. Parascheva din toată fiinţa sa şi dintotdeauna, pentru că neamul nostru a avut şi are o evlavie şi o dragoste deosebite şi doar aşa a reuşit să treacă prin negurile istoriei şi prin toate vâltorile. Preotul Mihai Cobziuc consideră satul în care trăieşte un colţi de rai, fiind înconjurat de natură, la doar 15 km de tumultul urban – Suceava. Se spune că slujirea preoţească e o treaptă foarte înaltă, o chemare sublimă. În Altar, la Sfânta Liturghie, îngerii intră doar după ce preoţii binecuvântează intrarea lor la începutul Liturghiei. Cu toate că azi performanţa se măsoară doar în putere şi bani şi că poporul român trăieşte tragic această soartă şi este mereu întristat, profund nefericit pentru că societatea a pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Cei prezenţi la sfinţire au dovedit că, totuşi, credinţa e o forţă extraordinară, care te înalţă: • Elisabeta Holoca din Calafindeşti a venit la acest eveniment deplasându-se cu un cadru, fiind însoţită de fiica ei, Floarea Tiniuc, şi de o vecină. De la ultima am aflat şi mă bucur că mai există oameni minunaţi de o omenie şi bunătate dumnezeiască. Soţul Floarei este un meseriaş foarte bun. Ca ajutor în lucrări o are pe Floarea. Prin hărnicia, munca lor cinstită au tot ce le trebuie. Iar mama ei este îngrijită foarte bine. În ceea ce priveşte convieţuirea lor între semeni, ei sunt o mană cerească: ajută pe toţi care le cer ajutor şi nici bani pentru benzină nu iau. Se simt bine când pot face un bine. La întrebarea mea dacă nu se gândeşte la străinătate, iată răspunsul: „Destul s-au risipit alţii în dorinţa de înavuţire, căutând fericirea în mod eronat şi înşelaţi de cel rău în alte realităţi, străinătate, numărul contului şi-al banilor din cont, maşină, funcţii, uitând că toate acestea nu aduc fericirea omului, ci sporesc grija zilei, fură şi scurtează viaţa omului sau chiar o anulează”. „Acasă” are patul lui, prietenii lui, liniştea lui şi are o energie şi o bucurie fantastică. • Aici am întâlnit elevi ca Sergiu-Ioan Timoficiuc şi Gabriel-Ioan Chidovăţ din cl. a VI-a, bine educaţi, evlavioşi, cuviincioşi, cu cei „7 ani de-acasă”. Au stat cuminţi pentru a trece prin Altar, iar când mi-a alunecat lumânarea din mână, Sergiu imediat a ridicat-o şi mi-a înmânat-o. • O bunică destul de tânără, cu o nepoţică în braţe – o frumuseţe de copil –, a dovedit că este un excepţional educator în ceea ce priveşte religia. Copilul ce a fost lăsat jos din braţe a plecat direct la o icoană sărutând-o. • La eveniment au participat şi oaspeţi din Mahala-Cernăuţi. Am discutat foarte mult mai ales cu unul din ei, care vorbea o limbă română curată, nici accent ucrainean nu s-a simţit, cu toate că a învăţat şi rusa, şi ucraineana. În România are rude prin multe oraşe. Atât el, cât şi mulţi alţii vin adeseori la lucru la noi. Pentru ei România constituie „Occidentul”. Nu poate să nu te impresioneze, să nu-ţi stârnească sentimentul de milă faţă de viaţa pe care o duc. Cu un salariu de nimic ei trebuie să facă faţă scumpirilor fără sfârşit. Iar dorinţa de revenire la Patria-Mamă, la libertate este fantastică. Dacă ar cunoaşte diriguitorii sorţii oamenilor această suferinţă şi dorinţă, de piatră să fii şi tot ai răspunde pozitiv la strigătele de durere ale bieţilor oameni.

Organizatorii s-au întrecut în a asigura toate condiţiile posibile pentru buna desfăşurare a acestui eveniment înălţător: maşina SMURD-ului, jandarmi, poliţişti, reporteri, fotografi, bucătari, chelneri cu înaltă ţinută vestimentară, adecvată momentului.

Oameni primitori, calzi, prietenoşi te îmbiau cu bunătăţi pregătite special pentru oaspeţi. Felul în care au fost primiţi oaspeţii a creat clipe care s-au cuibărit în străfundul sufletului fiecărui participant pentru totdeauna.

Pentru că timpul nemilos transformă oamenii, eu n-am mai recunoscut pe unii cândva prieteni de joacă sau colegi de şcoală. Dar pe mine m-au recunoscut foarte mulţi. Au venit să mă salute, să-mi ureze bun venit în sătucul meu drag, m-au întrebat despre viaţa mea, familia mea, ne-am bucurat împreună. Dar m-au şi întrebat de ce am refuzat să profesez în satul meu, că toate colegele mele au muncit în satul lor natal. Le-am răspuns că era mare nevoie de mine, pe atunci, în şcoală. Nu le-am mai spus că valoarea muncii mele a fost răsplătită cu un răspuns din partea organelor superioare din învăţământ că au greşit! I-am asigurat că sunt cu gândul „acasă” mereu. Iar când trec prin Dărmăneşti îmi apar imaginile din copilărie, colegii, prietenii, vecinii, din care unii nu mai sunt… Adeseori, călătorul de lângă mine mă întreabă „de ce plângeţi, doamnă?”.

Aici am întâlnit o prietenă din copilărie şi colegă de liceu pe care n-am recunoscut-o. Dar ea m-a recunoscut şi m-a strigat pe nume. Ca să mă asigur că e ea, am întrebat-o: „Tu eşti, Peniţa?”

Peniţa i-a rămas porecla chiar din ciclul primar. Întorcându-se de la şcoală şi având un „ghiozdan” de lemn ca şi încălţămintea cu talpa din lemn, a alunecat, a căzut, iar obiectele din ghiozdan s-au împrăştiat. Le-a cules, dar peniţa n-a mai găsit-o. Şi se lamenta şi tot întreba oare unde e peniţa mea?! De atunci a rămas „Peniţa”. De fapt multă lume este căutată după poreclă. E de ajuns să zici porecla şi lumea ştie cine eşti, unde stai. La întrebarea cine sunt, eu răspund: „Mizica Caştanova”. Poate nu este locul şi cazul să scriu despre ultima „întâlnire”, dar anume am descris într-o oarecare măsură să se ştie ce condiţii de viaţă a avut prima serie de copii care intrau în clasa a I după al Doilea Război Mondial faţă de copiii de azi, aduşi la şcoală cu limuzine, îmbrăcaţi în haine de firmă, dar mai ales cu mofturi, cu pretenţii şi cu mult „curaj”.

Cu „Peniţa” eram prietene, dar nu de joacă, ci de muncă. Aşa mici cum eram am cărat sarcini de vreascuri pe spinare din pădure de la o distanţă de 3-4 km. Am vrut să fim de folos mamelor rămase văduve, fără niciun ban de nicăieri. Pentru existenţă era pământul – roadele lui şi animalele din gospodărie.

Ne bucurăm că încă Dumnezeu mai are milă de noi şi ne ajută să mai păstrăm ritmul adevărului, un ritm mai apropiat de Dumnezeu, care, la rându-i păstrează veşnicia, lumea satului românesc.

Primiţi, cu plecăciune, mulţumirile noastre pentru efortul depus pentru crearea Bijuteriei care se numeşte Biserica în care se slujeşte cu precădere în limba ucraineană, pentru ospitalitatea, omenia, căldura sufletească cu care ne-aţi primit.

În amintirea anilor ce au trecut şi nu se mai întorc, de data asta mă voi întoarce la anii copilăriei şi mă voi semna.

ARTEMIZIA DOLENCIUC,

Brodina

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: