Cum a devenit Şerban Cantacuzino călugăr fără voia sa

La Bucureşti, în 1919, apărea la Editura Tip. Mod. Cultura lucrarea lui Dimitrie Stănescu Monahul Serghie Cantacuzino.

Lecturând această lucrare tipărită într-un număr mic de exemplare, am reuşit să aflu câteva informaţii preţioase referitoare la Războiul ruso-austro-turc (1736-1739) şi la păţaniile lui Şerban Cantacuzino, proprietarul frumoasei moşii de la Horodniceni.

În perioada războiului mai sus pomenit voievodul fanariot Grigore al II-lea Ghica l-a numit pe Şerban Cantacuzino comandant-şef al gărzii ce apăra frontiera dintre Moldova şi Imperiul Habsburgic.

Duşman înverşunat al turcilor şi al regimului turco-fanariot, Şerban Cantacuzino, în calitatea pe care o avea, a intrat în legătură cu comandanţii militari austrieci şi mai apoi cu cei ruşi. Aceştia, prin scrisori, au fost informaţi în permanenţă de mişcarea trupelor turceşti şi tătare. Acest fapt ne este dovedit şi de o scrisoare a lui Şerban Cantacuzino „scoasă la lumină” de istoricul Ştefan S. Gorovei, care a publicat-o în articolul „Cantacuzinii Moldoveni”, II, în „Magazin istoric”, nr. 5, mai 1983, Bucureşti.

Iată ce scria Şerban Cantacuzino:

„În războaiele continue cu turcii, timp de patru ani, în secret şi pe tăcute, cu pericolul vieţii mele şi averilor mele, am întreţinut cu corespondenţe pe creştini, vecinii noştri, atât militari, cât şi pe cei din districte şi comitate, anume bistriţeni şi marmaţi în ce priveşte pregătirile şi intenţiunile turcilor şi tătarilor.

Gândeam sărăcuţul de mine că toate cele de mai sus nu vor fi luate în seamă de prea ilustrul sus-numitul Domn Gospodar (Grigore al II-lea Ghica), dacă ar fi ca el să se conducă de dragoste creştină faţă de creştini.”

În războiul ruso-austro-turc (1736-1739) austriecii au fost învinşi în toate bătăliile purtate împotriva turcilor şi tătarilor, în timp ce ruşii au reuşit victorii după victorii.

Astfel, la 22 august 1739, armatele ruseşti conduse de feldmareşalul Münich au cucerit cetatea Hotinului, pe baza informaţiilor primite de la Şerban Cantacuzino şi s-au îndreptat spre Iaşi, capitala Moldovei.

În aceste condiţii, voievodul Grigore al II-lea Ghica a fugit la turci, lăsând treburile ţării în mâna lui Sandu Strurdza, Iordache Cantacuzino şi Şerban Cantacuzino. Toţi trei i-au întâmpinat pe ruşi cu pâine şi sare, ba mai mult, i-au oferit feldmareşalului Münich cheia capitalei Moldovei.

În proclamaţia dată de Münich la Iaşi se specifica că „cele două ţări româneşti vor fi eliberate”, dar în urma păcii de la Belgrad din 18 septembrie 1739 austriecii au evacuat Oltenia, iar ruşii au părăsit Moldova, „iar cele două ţări româneşti s-au întors pentru mai bine de 100 de ani sub stăpânirea turcă, spre marea nenorocire a locuitorilor săi”.

După încheierea păcii de la Belgrad, voievodul Grigore al II-lea Ghica, care fugise la turci, s-a reîntors la Iaşi.

Ura voievodului s-a îndreptat contra celor trei boieri: Sandu Sturdza, Iordache Cantacuzino şi Şerban Cantacuzino. Acuzaţiile erau grave: Sandu Sturdza a fost bănuit că a întreţinut ani la rând corespondenţă cu oamenii ţarinei Ana, Iordache Cantacuzino a fost acuzat că în timpul în care domnitorul era dus la turci a folosit o lună de zile ceară de sigilat roşie (ce era un atribut al suveranului), iar Şerban Cantacuzino a fost acuzat de trădare în favoarea austriecilor şi ruşilor.

Sandu Sturdza şi Iordache Cantacuzino au fost puşi sub pază şi exilaţi la moşiile lor, ce urmau să fie confiscate. Însă Şerban Cantacuzino nu a avut „norocul” celor doi.

Iată cum descrie Şerban Cantacuzino ce s-a întâmplat cu el:

„Eu în loc de mulţumire, am fost dizgraţiat în mod lamentabil, iar după trei zile, într-o noapte am fost ridicat fără motiv din ordinul domnitorului, pus în lanţuri de lemn numite butuci şi aruncat în închisoare. După trei zile am fost ridicat, suit într-o căruţă şi dus la Mănăstirea Putna sub paza a 30 de soldaţi. Acolo, Gospodarul (Grigore al II-lea Ghica) a avut grijă de a mă ţine trei luni sub pază militară, supunându-mă la multe şi felurite ocări şi batjocuri, din care sărăcuţul de mine nevoit am fost a-mi părăsi Patria, casa şi averea toată.”

De fapt, ce s-a întâmplat la Mănăstirea Putna?

Aici Şerban Cantacuzino a fost tuns în monahism fără voia sa. A plâns, s-a rugat, s-a zbătut, a urlat ca un leu în cuşcă, dar totul a fost zadarnic. A primit numele de Serghie şi i s-au încredinţat ascultările cele mai grele şi mai murdare. Simţea în fiecare zi că va fi ucis din porunca domnitorului. Cu puţinii bani de aur ascunşi în căptuşeala cizmelor a reuşit să cumpere străjile şi într-o noapte s-a îndreptat pe drumuri numai de el cunoscute spre Maramureş.

 Grigore al II-lea Ghica, aflând de evadarea lui Şerban, l-a declarat fugar şi trădător, ocazie cu care i-a confiscat toate bunurile: case în oraşe, sate, vii, mori şi mai ales frumoasa moşie de la Horodniceni.

Fugar şi fără avere, Şerban Cantacuzino a scris în 1741 noului domnitor, Constantin Mavrocordat, rugându-l să-i dea voie să se întoarcă în ţară, la moşiile sale, fără a-l mai obliga să meargă la mănăstire. Zadarnică încercare; episcopii consultaţi au răspuns negativ, Şerban Cantacuzino se putea întoarce doar într-o mănăstire. Supărat de răspunsul primit, Şerban Cantacuzino a rămas în exil, murind la scurt timp de supărare în comitatul Maramureşului.

Aşadar, Şerban Cantacuzino, neputând îndura nenorocirea, nu a ştiut că drumurile care urcă au întotdeauna multe râpi în care poţi cădea.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: