Ia mamei (V)

Valeria Cijevschi în adolescenţă

Viitorul meu tată ne permitea să culegem cartofii risipiţi pe jos, iar apoi ne privea cu veselie cât de rapid făceam acest lucru şi cât de fericiţi fugeam apoi de ne scăpărau călcâile spre bordeiul nostru cu cei câţiva cartofi care pentru noi erau o adevărată comoară. Aflând despre boala mamei, această persoană a ordonat ca la cantina sovhozului să mi se dea de mâncare pentru mama. Dar biata de ea de acum nu mai putea mânca, aşa că prânzul l-am înghiţit noi, copiii. Mama se înăbuşea din cauza unei anghine contagioase (difterică) şi era de fapt sortită să moară. Boala i s-a tras de la nişte spice otrăvite pe care mama împreună cu fratele meu le-a cules după ce acestea s-au aflat toată iarna sub zăpadă. Deşi era conştientă de faptul că aceste boabe pot fi periculoase, foamea care ne răzbea pe noi toţi a fost mai puternică decât posibilele urmări ale unui astfel de pas. Din făina obţinută din acele boabe otrăvite mama şi bunica au copt nişte turte, pe care le-au mâncat singure, având totuşi grijă să nu ne dea şi nouă, ţinând cont şi de faptul că eu şi cu fratele mâncam la grădiniţă. În acea perioadă foamea era necruţătoare şi insuportabilă, în special duminicile, când grădiniţa era închisă. Din cauza acestui chin nemaipomenit nu ştiam ce să facem, nicăieri nu ne puteam găsi locul, gândul la mâncare ne rodea în creier ca un vierme. Bunica ne povăţuia să ne rugăm, spunând că aşa ne vom simţi mai bine, vom uita de foame. M-am dus într-un fel de coteţ din nuiele de lângă bordeiul nostru, printre împletiturile căreia răzbătea lumina de afară, şi am început să şoptesc cu încrâncenare o rugăciune după alta, iar când le-am terminat pe toate câte le ştiam, am început să inventez unele din capul meu, rugându-mă până la urmă de Dumnezeu să-mi dea măcar o bucată de pâine, o singură bucăţică de pâine. Se vede că, rugându-mă la început în şoaptă, am început apoi să-mi pronunţ ruga cu voce tot mai tare şi mai tare, iar în cele din urmă am ajuns să strig cu putere implorările mele către Dumnezeu. În acest moment, dintr-odată se deschide uşa coteţului şi înăuntru intră un moş îmbrăcat cu totul în haine albe, cu o barbă lae, lungă şi stufoasă, ţinând în mână o hrincă mare de pâine, iar pe faţă îi stăruia un zâmbet plin de milă şi compasiune. „Oare să fi pogorât Dumnezeu la mine?!” – îmi trecu imediat prin mintea mea înfierbântată şi disperată, dar după puţină zăbavă, venindu-mi în fire, mi-am dat seama că acesta era bătrânul din vecini, de fapt anume lui îi aparţinea şi bordeiul în care noi locuiam. Îl vedeam doar arareori, deoarece ieşea foarte rar din casă. După ce am depăşit momentul surprizei uluitoare de care am avut parte, i-am mulţumit binefăcătorului meu cu lacrimi în ochi, însă nu am avut nesimţirea să mănânc bucata cea mare de pâine de una singură, aşa că am intrat cu ţipete de bucurie în casă: „Dumnezeu s-a milostivit de noi şi ne-a adus pâine, fiindcă mi-a auzit rugăciunile şi a ascultat de ele!”. Fraţii mei şi-au pierdut pur şi simplu graiul, fără să insiste să mă împart cu ei. După aceea mult timp fratele meu vitreg Petru mergea şi el să se roage cu voce tare în coteţ, însă rugile sale erau zadarnice. Lui niciodată nimeni nu i-a dat nimic. Moşul din vecini desigur că-i auzea rugăciunile, însă din cauză că avea mult de suferit de pe urma obrăzniciilor sale de copil nu a manifestat aceeaşi bunăvoinţă şi faţă de el. Între timp, eu deja am prins să plâng cu lacrimi amare, deoarece mama împărţi hrinca de pâine pe care am adus-o în mai multe bucăţele egale pentru fiecare din membrii familiei. Nu mai ţin minte cum m-a ogoit mama, ce vorbe mi-a spus şi cum de-a reuşit să mă convingă ca să nu mai bocesc, însă m-am calmat doar la mângâierile ei tandre, la atingerea mâinilor drăgăstoase care erau pentru mine drept un leac miraculos, o minune adevărată, datorită căreia eram sigură ca niciodată – aceste mâini ne vor hrăni şi ocroti întotdeauna.

…Când am ajuns acasă, mama stătea întinsă în mijlocul încăperii, primenită în haine frumoase, pe care poate că nu le-a îmbrăcat vreodată în această lume străină şi duşmănoasă unde a fost adusă de o forţă nemiloasă, era încă tânără, avea chipul distins, împăcată cu toată lumea, senină ca în zilele ei bune, cu mâinile împreunate pe piept, între degetele cărora ardea o lumânare. Pentru prima dată în viaţă ea nu privi la mine când intrasem în casă. Nu-mi puteam închipui că mama mea murise, conştiinţa mea încă nu accepta moartea, deşi în jurul meu în acei doi-trei ani moartea era o prezenţă aproape zilnică, însă doar atunci am înţeles ce este dispariţia fizică a omului de pe pământ. Am întrebat-o pe bunica dacă mama suferea de durere sau nu? Aceasta mă privea sălbatic şi repeta într-una doar aceste cuvinte: „A murit, a murit”… Însă clipele treceau, iar eu rămâneam tot nedumerită, negăsind vreun răspuns la întrebarea ce mă obseda în mod dureros, fără să pot obţine o oarecare altă explicaţie de la cineva. Bunica continua să bolmojească în neştire doar acele două cuvinte, pierzând parcă contactul cu realitatea. Trupul neînsufleţit al mamei a rămas pentru mai mult timp în casă, întrucât nu avea cine s-o înmormânteze. Petru a fost luat la o casă de copii. Mă ruga să merg şi eu cu el, însă nu am vrut nici în ruptul capului să ies din casă, fiindcă credeam că, dacă eu voi pleca, atunci vor veni şi-o vor lua pe mama, iar dacă voi rămânea lângă ea, nimeni nu va îndrăzni s-o atingă. Un bătrân transporta la cimitir răposaţii din vecini, însă n-a vrut s-o ridice şi pe mama. A spus, privind-o: „Este frumoasă, voi veni după ea a doua oară”.

La cimitir era foarte cald, când în sfârşit am ajuns acolo nu mai vroiam să mănânc, însă setea era insuportabilă, deşi înţelegeam că nu trebuie să fiu capricioasă, că nu trebuie să cer apă de la nimeni. În aceeaşi zi erau înmormântate mai multe victime ale foametei, de aceea gropile erau săpate pe loc, chiar în prezenţa celor ce-şi plângeau morţii. Groapa mamei se săpa foarte încet, eu de acum nu mai puteam îndura un asemenea chin, nemaiavând vreo putere să privesc la aceasta. Nu mai plângeam, fiindcă nu mai aveam lacrimi, mi se scurseseră deja ochii de atâta durere, nu mai puteam rosti vreun cuvânt. Am plecat de acolo, dar din toate părţile au prins să mi se adreseze cuvinte probozitoare. Mă simţeam o fiinţă neînsemnată şi părăsită de toată lumea, ca un căţel fără nici o trebuinţă aruncat afară din casă…

A doua zi timpul s-a răcit brusc foarte tare. Bunica nu mai putea găsi hăinuţele mele, cineva mi le furaseră. Găsind undeva într-o tindă un fel de pieptăraş vătuit, pe care nu ştiu din ce cauză nu puse ochii nimeni din străini, mă îmbrăcă cu el şi mă trimise la grădiniţă. În timpul mesei, la scurt timp, din acel pieptăraş au prins să iasă la iveală o grămadă de păduchi, ceea ce stârni mânia celor ce ne supravegheau şi din care cauză pe mine mă îndepărtară imediat într-un colţ izolat, unde de obicei stăteau întotdeauna câte doi-trei copii păduchioşi. Acum acolo am fost aşezată eu însămi, dar nu puteam nici mânca, nici plânge. Nici în ruptul capului nu puteam înţelege de unde s-au luat acei copilaşi, fiindcă când era mama în viaţă, nu-i văzusem niciodată. De la grădiniţă am plecat acasă singură. A fost ultima mea zi petrecută acolo. Pe drum am plâns continuu. Nu pricepeam ce se întâmplă pe această lume care înainte, alături de mama, mi se părea cât de cât frumoasă, acum însă devenise insuportabil de urâtă, neprietenoasă, rece şi respingătoare. Nu luam în seamă nici ploaia care şiroia întru-na, nici vântul tăios. Bunica când mă văzu în acest hal, se îngrozi pur şi simplu. Şi avea de ce, fiindcă a doua zi mă cuprinsese o arsură violentă. Fratele meu de asemenea zăcea în neştire de câteva zile. El delira într-una, iar spre seară muri, pot spune, pe braţele mele. Îi cuprinsesem capul şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mi-l ia şi pe el, iar groapa în care mă închipuiam că ar putea fi înmormântat mă înspăimânta atât de tare că simţeam cu tot corpul meu o groază fizică, materială. Bunica mă dezlipi de el aproape cu forţa şi mă trimisese la nişte oameni. Era un întuneric, pe care spaima îl intensifica şi mai tare, însă în cele din urmă am ajuns acolo unde trebuia şi am transmis mesajul care mi-a fost încredinţat. În dimineaţa următoare a venit o maşină cu care urma să plecăm la o casă de copii, aflată undeva departe, însă în cele din urmă a fost luat doar fratele meu Petru. Eu, cu o febră de peste 40 de grade, am ajuns la nişte rude mai îndepărtate aproape că în stare de inconştienţă, fără să-mi amintesc multă vreme ce s-a întâmplat în realitate. Am zăcut în neştire mai multe zile, iar când îmi venii în fire şi coborâi de pe cuptor ca să beau apă, toţi cei prezenţi rămaseră uluiţi şi fără cuvinte, doar cineva îngăimă cu mare nedumerire: „Uite că s-a sculat!”. Auzind aceste cuvinte, am simţit o durere şi o disperare atât de profunde de parcă aş fi conştientizat dintr-odată că am rămas singură pe pământ. M-am urcat din nou pe cuptor, acolo era cald, şi mi-am dat seama că mai trăiesc şi voi trăi, însă de acum absolut singură, fără nimeni din cei care mi-au fost cei mai dragi în viaţa mea de până atunci… (Va urma)

VALERIA CIJEVSCHI

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: