Salonul Doamnei Cernov (4)

Cu gândul la nepoţei, intru în fugă pe fosta Cale Domnească să le cumpăr câte o cutie de bomboane. La Cernăuţi nu numai că bomboanele sunt foarte bune, dar şi ambalajele lor sunt o bucurie pentru copii. Întreb ceva, casiera nu înţelege, însă un glas românesc se oferă să mă ajute. Este al doctoriţei Irina Gherman, pe care am cunoscut-o astă vară, împreună cu alţi participanţi la „Eminescu în limbile lumii”, pe Podul Turcesc, la plimbare cu soţul, Marin Gherman, şi copiii lor, David şi Eva. Facem câţiva paşi împreună povestind când de Salonul Internaţional de Carte Românească, când de Reuniunea Medicilor Români din Bucovina care are loc tot în această perioadă. Oriunde într-o ţară străină o vorbă românească face bine, dar nicăieri ca aici, pe pământul înstrăinat, nu poate să-ţi facă ziua, nu frumoasă, neînchipuit de frumoasă!

Azi, adică vineri, 13 septembrie 2019, îl avem tovarăş de drum pe monahul Policarp de la Sf. Mănăstire Putna, prezenţă tonică prin curiozitatea sa tânără, prin interesul pentru tot ce vede, pentru tot ce află. Şi ochii mei, şi ochii noştri, ai Ginei Puică, Elenei Pintilei şi ai lui Alexandru Ovidiu Vintilă sunt larg deschişi, deoarece, spre deosebire de Alexandrina Cernov, Maria Toacă, Mircea Pilat, preşedintele Asociaţiei Ştiinţifico-Pedagogice „Aron Pumnul” din regiunea Cernăuţi, şi Ion Muscalu, suntem pentru prima dată la Cernauca, pe moşia Hurmuzăkeştilor. Scriu cu „K” din convingere, nu numai din respect pentru autoritatea ştiinţifică şi devotamentul istoricului Ilie Luceac faţă de povestea acestei familii, căreia i-a consacrat mai multe cărţi: „Familia Hurmuzaki: între ideal şi realizare (O istorie a culturii româneşti din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Editura Alexandru cel Bun Cernăuţi-Augusta, Timişoara, 2000 – Premiul „Eudoxiu Hurmuzaki” al Academiei Române pe anul 2000 şi Premiul „Lecţiile istoriei” al Salonului Internaţional de Carte de la Iaşi 2001; „Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei – Din viaţa parlamentară a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea” (Ediţie bilingvă, cu stabilire de text, prefaţă, note şi comentarii de Ilie Luceac şi cu traducerea textului german de Catrinel Pleşu), Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, şi „Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874)”, Editura Alexandru cel Bun – Editura DrukArt, Cernăuţi, 2015.

Conacul familiei Hurmuzaki de aici este o lucrare a imaginaţiei sprijinită pe o fotografie, fiindcă a fost distrus de armatele rusă, care „l-a împuşcat” în august 1914, şi austriacă, în 1917, care i-a utilizat piatra pentru pavarea şoselei în scop strategic. În schimb, biserica înălţată de Eudoxiu Hurmuzaki există şi astăzi, o privim o vreme de la distanţă, să nu tulburăm slujba de înmormântare în plină desfăşurare când am ajuns aici: s-a stins din viaţă, ne spune cineva, un învăţător, fost director de şcoală. Coroanele aduse pentru el sunt sprijinite de crucile din curte ridicate la morminte de Hurmuzăkeşti şi Murguleţi, familia soţiei lui Doxaki. Biserica este albă-albă, străluceşte pe fundalul verde închis al copacilor bătrâni şi înalţi, ca un zid de pădure, al parcului de odinioară. Între marginea sa şi curtea cu dale se desfăşoară peste vechiul cimitir un covor mare de ierburi şi flori. Câte o cruce care se ţine încă în picioare pe întiderea lui, câte o lespede funerară care răzbate prin ţesătura vegetală seamănă cu nişte flori minerale jinduind după căldura soarelui şi a vieţii. Convoiul funerar iese pe poartă, se depărtează, cercetăm în fugă inscripţiile, una e altfel, marcheză 1000 de ani de la creştinarea Rusiei, dar la rădăcina sa sunt osemintele tatălui Ilincăi Murguleţ, aflăm de la Gheorghe Botă, primarul Cernaucăi. În casele refugiaţilor români au fost aduşi ucraineni, convinşi să se stabilească aici prin scutirea de serviciul militar, ne povestise Alexandrina Cernov, însă Gheorghe Botă, este român, originar din Boian. Se află la al doilea mandat, care nu i-a urmat celui dintâi, în răstimpul dintre ele sătenii convingându-se că rămâne cel mai bun. Cât de bun primar este, Gheorghe Botă nu ştie, însă este sigur de un lucru bun care îi aparţine, istoria aşezării editată în limba ucraineană, ca să cunoască localnicii că biserica, drumul, parcul, căminul cultural sunt construite de Hurmuzaki şi „să aibă o stimă” pentru ce a lăsat în urmă, împreună cu valorificarea documentelor de stare civilă, astfel că şi copiii care merg la şcoală pot să-şi afle strămoşii până la a şaptea generaţie, în vreme ce câţi dintre noi sunt în stare să coboare mai adânc de părinţii bunicilor… Legat de înaintaşi, Ion Muscalu nu ratează momentul, şi ne zice că „Bătrânul”, adică părintele lui Eudoxiu Hurmuzaki, cel care le cerea prin testament fiilor iubirea de patrie, de limbă şi de Dumnezeu, s-a născut sub un butuc de vie de la Cotnari. Memoria sa prodigioasă are întotdeauna la îndemână fapte care îi susţin convingerea că spaţiul său natal, ieşean, a zămislit pe unii din cei mai importanţi bărbaţi ai neamului, voievozi, boieri, cărturari.

Mergem spre răsărit, mai izolat şi de aceea mai pus în evidenţă, se află monumentul funerar al lui Eudoxiu Hurmuzaki. În 1934, în pericol de risipire la repararea mormântului ginerelui său, Petrino, osemintele i-au fost aduse aici unde odihnesc împreună cu cele ale mamei, Ruxanda. Atunci conducerea Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi i-a ridicat o cruce impresionantă cu înscrisul „Aici odihneşte Eudoxiu Hurmuzaki Liberatorul Bucovinei şi marele istoric român…”, pe care a reînnoit-o în anul 2006, păstrând conţinutul inscripţiei. Despre placa de marmură a acesteia şi despre alte plăci de marmură de la mormintele Hurmuzăkeştilor are multe de povestit Mircea Pilat, fiindcă le-a transportat de la Galaţi, împreună cu fiul său, trecând prin destule peripeţii. Ca mai întotdeauna când e vorba de adus peste graniţă ceva pentru români. Pentru sufletul lor. Monumentul este înconjurat de un gărduţ verde, cu stâlpi albi: se află pe aceeaşi linie cu altarul bisericii. Aici a oficiat o slujbă de pomenire, la două sute de ani de la naşterea Liberatorului, Melchisedec Velnic, stareţul Sfintei Mănăstiri Putna, împreună cu alţi preoţi români şi ucraineni. Parastasul a avut loc prin grija soţilor acad. Alexandrina Cernov şi prof. univ. dr. Ilie Luceac, în deschiderea colocviului destinat Hurmuzăkeştilor, când a apărut şi a doua ediţie a lucrării lansate miercuri, „Bucovina în primele descrieri…” Alexandrina Cernov oftează, parcă a fost ieri!

Ne reîntoarcem la biserică şi îl cunoaştem pe preotul ei, Diaceslav Rabliuc. Primarul ne este traducător în scurta noastră conversaţie. Pentru că admir Arhanghelii de deasupra uşii, Maria Toacă mă cheamă înăuntru să văd întreagă pictura reînnoită de Ştefan Purici, artist cunoscut, dar al cărui nume este însoţit de obicei pentru suceveni de precizarea „vărul istoricului Ştefan Purici, prorector al Universităţii”. Acum, îmi spune Maria, are o şcoală de icoane în Mahala. Soţia sa a absolvit Filologia, el, Pictura, la Bucureşti. „A fost studentul lui Horea Paştina”, completează Alexandrina Cernov, ştiind că preţuiesc omul şi creaţia, ca şi în cazul prietenului său, Constantin Flondor.

Primarul Gheorghe Bota ascunde sub surâsul ospitalier zbucium pentru ziua de mâine, în care se prevede transformarea comunei în suburbie a oraşului Cernăuţi. Care va fi soarta Cernaucăi, fost centru al românismului în Bucovina de odinioară, loc de pregătire a conştiinţelor pentru Marea Unire, atât de puternic şi de iradiant, încât George Bariţiu vedea în casa lui Eudoxiu Hurmuzaki „altarul naţionalităţii şi limbii noastre”? Ce se va alege din visul reconstruirii conacului, al reamenajării parcului, al creşterii respectului pentru trecutul românesc glorios şi pentru limba română?

Ziua înaintează împreună cu noi spre Toporăuţi. Mă întreb care vor fi fiind mai mulţi: bucovinenii care ştiu că aici s-a născut Sofia Vicoveanca sau cei care îi leagă numele de voievodul Miron Barnovschi? De fapt întrebarea este greşită, răspunsul bun îi numără împreună pe localnicii care au auzit şi de marea interpretă, şi de domnitor, din păcate tot mai puţini înţelegând şi vorbind limba română. Există însă în istoria acestei împuţinări şi un moment de înviorare, pe care l-am ascultat de câteva ori, pe fragmente sau de la un capăt la celălalt. Numele său generic este Parastasul lui Miron Barnovschi pregătit de Ion Muscalu şi prietenii săi, care a rămas de pomină în aşezare, mai întâi fiindcă din anul 1933 nu se mai slujise aici în limba română şi apoi prin lumea aleasă pe care o adusese şi prin generozitate. Tot atunci, îşi amintea Alexandrina Cernov, o femeie cerându-i insistent romanul dedicat acestui voievod care a plătit cu capul refuzul de a se lepăda de credinţa creştină – „Osândă şi izbândă. Viaţa voievodului martir Miron Barnovschi” de Ion Muscalu, Editura Danaster, Iaşi, 2007 -, a zis că da, nu cunoaşte limba română, dar e pentru bunica, „Bunica mea citeşte!”, semn că şi în cele mai grele ierni căldura memoriei găseşte jarul care să o păstreze. Măcar încă o vreme.

Când ne apropiem de biserica-fortăreaţă ctitorită de boierul Dumitru Barnovschi şi în care a fost botezat Miron, viitorul domn al Moldovei Miron Barnovschi-Movilă, am acelaşi simţământ pe care l-am trăit şi în anul 2011 împreună cu participanţii la manifestarea dedicată lui Radu Grigorovici, Vladimir Trebici, Radu Economu şi George Muntean: părea că ne aşteaptă. Cu poarta deschisă părea că ne aşteaptă în singurătatea sa absolută, nu doar fără ţipenie de om, dar şi fără nicio pasăre, fără niciun fluture, cu aerul însuşi şi frunzele arborilor egale în neclintire pietrei gardului-zid, a celor câteva cruci şi a mesei albe pe covorul verde presărat cu primii bănuţi galbeni ai toamnei.

Lângă uşa frumoasă de stejar, de o parte şi de alta patru cupe înalte de lut cu flori roşii şi două bănci sub pleoapa ocrotitoare a unui acoperiş cu şindrilă brună, ca şi acela al bisericii, din care curg corolele purpurii ale unor muşcate tinere. Deasupra acestei pleoape, în ramă aurie, icoana Sf. Ilie în peisajul stâncos de pe malul pârâului Cherit, cu braţul ridicat de recunoştinţă nu spre corbul care îi aduce hrană în cioc, ci spre pronia cerească. Aşteptând să vină cineva să ne deschidă, ne aşezăm pe cele două bănci: unul povesteşte, ceilalţi ascultă, altul povesteşte, ceilalţi ascultă. Cel mai mult Alexandrina Cernov şi Ion Muscalu. Numai părintele Policarp ascultă şi se mişcă uşor, cercetând crucile, inscripţiile. În 1627, satul Toporăuţi a fost dăruit de Miron Barnovschi-Movilă, împreună cu Şipote, Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Iaşi, şi aceea ctitorită de domnitor, închinată cu toate proprietăţile sale Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Scutirile satului de dări de către Mihai Racoviţă în 1703 au fost întărite în anul 1710 de către Dimitrie Cantemir. Gândul îmi pleacă, pe urmele mai vechi ale paşilor mei, de la icoană la peştera în care, neînduplecat apărător al credinţei, Sf. Ilie s-a pustnicit şi s-a rugat până ce s-a stins şi ultima picătură de apă din Cherit. Apoi zboară către Vama natală, acolo unde se vede şi azi Stâlpul lui Vodă, ridicat în anul 1717 de Mihai Racoviţă, în amintirea victoriei sale asupra armatei austriece. De aici se întoarce la Mănăstirea Voroneţ, în cimitirul căreia se odihneşte tatăl tatălui lui Miron Barnovschi, şi poposeşte la Mănăstirea Dragomirna, al cărei săvârşitor a fost Domnitorul martir şi în preajma căreia ar fi vrut să-şi doarmă somnul de veci, dar nu i-a fost dat. Executat şi îngropat la Istanbul, osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate într-un loc secret. Trecutul este plin de cumpene, dar uneori şi de încurajări…

Iată însă, uşa se deschide cu toată lumina amiezii căzând ca o ploaie de soare asupra portretului lui Miron Barnovschi. „Este făcut după cel din deschiderea romanului”, şopteşte Alexandrina Cernov. Stă ca o pecete asupra unei taine, mişcat lateral ne descoperă cea mai îngustă scară pe care am urcat vreodată, săpată în grosimea zidului bisericii, spre spaţiul enigmatic de sub acoperiş, construit ca parte superioară a unei fortăreţe, cu metereze, cu puncte de observaţie, cu pervaze pentru puşti şi tunuri mici, cu spaţii pentru depozitarea muniţiilor. Suntem în plin Ev Mediu, facem poze vesele pentru a atenua semiobscuritatea încărcată de necunoscute a acestui pod spre trecut, apoi coborâm cu infinită precauţie, să nu ajungem mai jos, mai adânc de timpul nostru.

A venit şi starostele, promite să ne aducă să vedem şi o carte despre biserică şi despre istoria ei câtă vreme întârziem la „parterul” clopotniţei, cu sugestia sa de muzeu graţie prapurilor vechi cu chipuri de îngeri şi mai ales cu Crucea ridicată deasupra Semilunei de voievodul român Miron Barnovschi-Movilă, care nu a vrut să treacă la mahomedanism pentru niciuna din răsplăţile promise, începând cu propria-i viaţă. Pe peretele din cealaltă parte, spre răsărit, o fotografie cu Melchisedec, stareţul Mănăstirii Putna, primit cu flori-covor, ca şi cum ar fi fost, dar nu este?, trimisul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Suntem gata să plecăm, când apare şi starostele şi ne întinde tomul promis. Este chiar romanul lui Ion Muscalu despre Miron Barnovschi! Salonul Doamnei Alexandrina Cernov mai deschide o carte. Ion Muscalu o ţine în clipă în mâini, încruntat sub lovitura emoţiei. Îl înţelegem, suntem toţi autori, scriitori. Cine nu ar vrea să trăiască o asemenea clipă?

Trecem prin Răchitna din Bucovina istorică în Basarabia istorică. Trecem şi prin Colincăuţi, care ni-l evocă pe preotul Constantin Morariu, tatăl lui Leca Morariu, aşezare în care limba română se mai învaţă doar de la bunici şi părinţi, dar în care încă se mai vorbeşte. Din vârful unui înalt monument al eroilor celui de-al Doilea Război Mondial, unde şi-a clădit cuibul, ne priveşte melancolic un cocostârc.

La intrarea în Cetatea Hotinului, monumentul hatmanului ucrainean Petro Sahaidacinîi conceput de sculptorul I. Hamal evocă bătălia de aici, din anul 1621, dintre otomani şi polonezi care, la rându-i, îi spune vizitatorului ceva-altceva după naţionalitatea sa, după pasiunea sa pentru istorie. Nouă, venind de la Toporăuţi, ni-l evocă pe Miron Barnovschi în postura de „făcător de pace”, de persoană importantă în tratativele turco-polone, graţie solidelor sale cunoştinţe de turcă şi polonă. Cetatea, pe dealul înconjurat de văi străjuite de dealuri, iar la răsărit cu Nistrul ca într-o prăpastie, este apărată de un şanţ. Când îi trecem podul ne gândim la Cetatea de Scaun a Sucevei, al cărei portar a fost şi Miron Barnovschi. Colindăm prin Cetatea declarată de statul ucrainean una din cele şapte minuni ale sale, parte sub schelele restaurării, parte deschisă turiştilor de care nu duce lipsă, mai mulţi polonezi şi ucraineni, mai puţini români decât mi-aş fi dorit, atraşi mai cu seamă de impresionantele fortificaţii, conform unor izvoare istorice construite după anul 1400 de Alexandru cel Bun al Moldovei, care şi pomeneşte Hotinul într-un privilegiu vamal din anul 1408, an deopotrivă al atestării documentare, tot sub pecetea sa, a mai multor aşezări româneşti, Cernăuţi şi Iaşi, Bacău, Tighina, Târgu Neamţ, Bârlad, Dorohoi… Aceste fortificaţii au fost întărite, extinse de Ştefan cel Mare, care a ridicat şi Turnul Porţii, şi alte două. Pe drumul de reîntoarcere ne oprim nu o dată şi privim înapoi. De aici Nistrul ne apare larg, blând, solemn, un fluviu de oglinzi suprapuse, în care şi-au întipărit chipul veacuri, ani, întâmplări şi oameni obişnuiţi, evenimente şi domnitori.

Apropiindu-ne de Turnul Porţii, întâlnim mese cu suvenirurile obişnuite azi lângă toate obiectivele turistice, dar şi cu multe piese frumoase din ceramică. Le-am înregistrat cu coada ochiului la dus, acum zăbovim, cercetându-le. De ani de zile îmi fac cafeaua într-un ibric de lut şi în ceaşcă de porţelan cumpărate de aici. Ceaşca vine din mica negustorie de vacanţă a unui student la Arte Plastice, dar ibricul este lucrat de meşterii care ajung în aceste locuri încă din vremuri vechi, din vremurile faimosului Iarmaroc de la Hotin, spaţiu de întâlnire între mărfurile Apusului şi Răsăritului.

 La masă, pe terasa încă deschisă în aceste frumoase zile de septembrie, vorbim iarăşi de cărţi. Soarele luceşte blând, atenuând durerea rănilor veşnic deschise, greutatea anilor şi a vremurilor. Un salon de carte e mai mult decât un schimb de cărţi şi de informaţii. Şi chiar mai mult decât o revedere cu prietenii. Este o întâlnire a celor care, cum spunea incomparabila poetă şi tălmăcitoare Grete Tartler, citind şi scriind şi iar citind cărţi, se îndeletnicesc cu fericirea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: