Reflecţii

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă găsesc singur cu gândurile mele şi să las minţile mele să zboare telegari în trecut. Aţi păţit aşa ceva? Ei bine, eu, deşi cu picioarele solid înfipte în pământ, trăiesc uneori cu gândurile în trecut şi nu de puţine ori constat că am pierdut preţioase ore de somn şi doar eu şi perna mea găsim explicaţia.

Cu ce am venit eu în Canada în afară de amintiri şi valize cu griji? Am lăsat în ţara unde ne-am născut, România, amintiri frumoase, anii copilariei fără de „Laptop” şi “Cell-phone”, mama ieşea în poartă şi ne chema să intrăm în casă, ne făceam în grabă lecţiile sau nu, primeam observaţiile profesorilor a doua zi, dar nici că ne învăţam minte. Am lăsat acolo trecutul nostru, prima zi de slujbă, primul salariu, am lăsat acolo părinţi, unii dintre noi doar un petic de pământ unde se odihneau aceştia, am lăsat prieteni şi poate prima dragoste şi primul sărut şi toate aceste amintiri şi-au găsit loc în valiza de lemn cu care am sosit aici.

Ceea ce mă izbeşte îndeobște este atitudinea unora dintre compatrioţii mei care scutură din umeri când le pomeneşti de România şi care afirmă fără să ezite că „eu sunt Canadian!” şi care uită, sau pretind a uita, că tot ceea ce ştie el sau ea acum se datoreşte educaţiei primite în ţara lor natală, cultura şi experienţa lor de viaţă. Este adevărat, noi ne-am călit în vremuri de restrişte, dar am păstrat ceea ce a fost bun, şi asta nu este de ignorat. Cine ignoră trecutul, cu toate tarele lui, are posibilitatea să îl mai întâmpine o dată. Este evident, sigur ca suntem mândri de a ne desfăta în ţările care ne-au adoptat. Dar să ignori trecutul şi să minimalizezi ceea ce a-i dobândit şi învăţat în ţara în care te-ai născut, este o anomalie.

Îmi vin în minte două cazuri. Născut în România şi ajuns pe alte meleaguri la vârsta de 8-9 ani, domnul de azi nu vrea în niciun chip să vorbească româneşte. Dacă îi vorbeşti pe limba lui maternă, te înţelege perfect, dar niciodată nu îţi va răspunde în limba pe care a vorbit-o acasă şi la şcoală. În alt caz, copilul care s-a născut la părinţi de obârşie românească şi acum trăieşte în altă ţară, a interzis părinţilor să i se adreseze în româneşte şi i-a rugat pe aceştia să nu vorbească în casă în limba română. Tatăl meu, născut în Fundul Moldovei, în comuna Vama, pe timpul împărăţiei austro-ungare a lui Franz Josef, a vorbit limba germană de când s-a născut şi până la 14-15 ani, când, cu o izmană în buzunar, s-a agăţat de un tren care l-a adus la București. A trudit pe unde a nimerit (am scris o amplă lucrare despre viaţa omului acesta), a învăţat frizeria şi a învăţat limba română din mers, până la vârsta milităriei. S-a sfârşit vorbind doar româneşte şi nu a vorbit cu noi, 5 copii, niciodată limba germană.

Mă izbeşte atitudinea unora care vor să uite ce le-a dat România. Citim dealtfel prea puţin despre ţara în care ne-am născut. Rareori găsim noutăţi despre ţara asta strămoşească şi considerăm regretabil că doar anunţuri despre Mihail Eminescu sau sculptorul Nică Petre sunt suficiente. Nu, deloc! Noutăţi despre America, Afganistan, Arabia Saudită găsim în puzderia de ziare de pe tot globul şi nu puţini sunt azi vorbitorii a câtorva limbi.

„Te slăvim Românie, pământ strămoşesc…” Bine spus!

 HARRY BEER

 Canada

 

 În anul 1930, într-o dimineaţă de septembrie, am văzut pentru prima oara lumina soarelui şi mi-a plăcut. Ei bine, soarele acesta luminos m-a călăuzit de atunci. Am trecut prin liceul tehnic din Bucureşti, am intrat în perioada stagiului militar şi, în cei trei ani de militărie, am fost descoperit, după şase luni, de o gazetă militară care mi-a publicat o satiră despre sanitarul unității din Sibiu. Am fost invitat să mă alătur acestui colectiv redacţional, iar după armată, am scris la ziarul de neuitat, „Zori noi” din Suceava.

Un trimis al Comitetul de presă de pe atunci m-a recomandat gazetei „Viaţa Capitalei” din Bucureşti, unde tânăra mea soţie şi o fetiţă drăgălaşă locuiau fără mine.

Rădăcinile mele se întind până la Vama, din Fundul Moldovei, unde a fost născut tatăl meu şi, sorbind apa din Şipot, am devenit şi eu sucevean.

Încă mai scriu la cei 89 de ani ai mei şi mă simt foarte bine. Gândurile mele încă mai pornesc spre Suceava, unde am lăsat amintiri, prieteni şi însemnări la ziar.

HARRY BEER

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: