Rezistenţi ca piatra din Cetatea Ţeţinei, românii de la Roşa înalţă litanii neamului răstignit

De la Cernăuţi la vale, cu rădăcinile adâncite în străfundul pământului, îşi trăieşte bucuriile şi durerile neamul românesc de la Roşa. Mai bine zis, trăiesc şi simt româneşte cei mai rezistenţi (poate şi cu mai mult noroc), care au supravieţuit opresiunilor de odinioară. Oameni buni cu toată lumea, ei au lăsat o trecătoare şi pentru alte neamuri, care au ocupat părticica cea mai frumoasă din trupul Cernăuţiului. A fost să fie întocmai cum spune cu pătrunzătoare jale vechiul cântec popular: „Trecătoarea-i printre brazi/ Să treacă numai necaz.” Având cărarea deschisă, străinii au tot lărgit-o, românii trezindu-se într-o neagră zi că nu mai au loc în grădinile, în ogrăzile, unii chiar nici în casele lor.

Îmi amintesc de o sugestivă întrebare a poetului Nicolae Dabija rostită în unduiri lirice la o întâlnire la şcoala de la Roşa. Era de ziua cea mare a Cernăuţiului, la jubileu-i de 600 de ani. Atunci, cernăuţenii descendenţi din urmaşii lui Alexandru cel Bun, dar şi toţi îndrăgostiţii de aura de odinioară a oraşului, s-au contopit în euforia festivităţilor. La şcoala cu cea mai veche istorie românească, de la Roşa, sensibilul poet Mihai Morăraş, temerar apărător al fiinţei naţionale, le-a dăruit consângenilor de la baştina sa o emoţionantă întâlnire cu câţiva confraţi de condei din Chişinău. Evocându-şi un unchi, pe preotul Serafim, care, după eliberarea din exilul siberian nefiind primit în Basarabia a slujit în Biserica de la Roşa, poetul a suspinat cu întrebarea: „Când coboară Prutul dintre munţi/ şi ajunge-n Cernăuţi,/ El întreabă florile de tei/ şi salcâmii/ Unde, Doamne, sunt românii mei?/ Unde sunt românii?”.

Posibil să fi fost atunci în sală şi oamenii pe care îi întâlnesc în preajma sau în ziua marelui praznic al creştinilor, sărbătoarea Acoperemântul Maicii Domnului, la mormântul simbolic din faţa sfântului locaş cu hramul Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Timizi, cum le este firea, ei n-au îndrăznit să răspundă că cei mai buni, mai temerari dintre români îşi odihnesc oasele în Siberia şi Kazahstan, în pădurile din Karelia, la Onega, într-o gară din Petrozavodsk, unde în iarna anilor 1944-1945, după cum afirma cercetătorul arhivelor Dumitru Covalciuc, au fost aruncaţi, morţi de foame, două mii de români din părţile Cernăuţiului.

Oamenii care se adună de sfintele sărbători la crucile, troiţele, monumentele, pietrele funerare, pe care şi-au înscris numele neamurilor dragi nimicite de regimul criminal, ştiu de ce s-au împuţinat românii. Ei, mucenicii aduşi acasă numai cu numele pe cruci, nu au nevoie de nimic de la noi – nici de fărâma de pâine, nici de stropul de vin, nici măcar de amintirea noastră. De litania jertfiţilor numai pentru vina de a se numi român, a se ruga la Domnul şi a vorbi în limba mamei avem nevoie noi, moştenitorii lor. Şi nu numai ca să ştie urmaşii noştri, generaţia tânără, ci ca sus-puşii de astăzi care ne lipsesc de elementare drepturi cetăţeneşti să ia aminte că nici o fărădelege nu rămâne necondamnată de istorie, că nici un rău nu se uită, nu se iartă… Câtă dreptate au bunicii de la Roşa când le spun nepoţilor că biserica este salvarea lor! Odată cu declanşarea monstruosului proces de înstrăinare a copiilor de limba maternă, prin trecerea integrală a învăţământului la limba de stat, biserica şi familia rămân unicul reper spiritual, unica citadelă de apărare a fiinţei naţionale.

Conştient de misiunea sa în această comunitate, preotul Ioan Blaga îşi îndeplineşte cu demnitate datoria sfântă de a se ruga pentru odihna mucenicilor de la Roşa. Ca nicicând altă dată, blând şi protector şi-a aşternut Precista Fecioară acoperemântul peste tristeţea enoriaşilor şi membrilor Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, adunaţi, în duminica de 14 octombrie, la liturghia de comemorare a martirilor români de la Roşa. Pentru prima dată de când membrii şi susţinătorii „Golgotei” împart cu românii de aici emoţiile acestui moment de doliu, a lipsit dintre noi Octavian Bivolaru, plecat pe alte tărâmuri la întâlnirea cu martirii neamului. Poate stau acum împreună la masa tăcerii, gustând din evocările noastre, potolindu-şi setea cu lacrimile celor ce-şi plâng şi astăzi rudele sacrificate. Doar, după cum ne-a mărturisit la deschiderea ceremoniei de doliu inimoasa doamnă Maria Timcu, preşedinta filialei de la Roşa a Societăţii republicane „Golgota”, multe din neamurile reprimate ale rosoşenilor încă n-au fost readuse acasă, măcar prin înscrierea pe crucea de la mormântul simbolic: „Din păcate, n-a rămas nimeni în viaţă dintre cei care au contribuit la ridicarea Crucii, au întocmit listele persoanelor deportate. Au fost omişi mulţi bărbaţi mânaţi în lagărul exterminării prin muncă silnică de la Onega – Gheorghe Timcu, Iordache Cantemir, Nicolae Lencu, Gheorghe Cozma, Gheorghe a lui Nicolae Jitaru, Aurel Bolboacă, supus la mari chinuri în Siberia”. Cu puţin înainte, aveam să aud de la enoriaşul Mihai Bolboacă, în vârstă de 83 de ani, despre socrul său Mihai Timcu, mort în Kirghizia. Supravieţuind calvarului din lagărul de la Onega, el a fost mânat la munci silnice în Asia Mijlocie, unde îşi amăgea foamea cu şerpi. Cu un şarpe în mână a murit şi Vasile Jitaru, despre care Maria Scorohod a auzit de la tatăl ei. „Tata s-a întors acasă cu încă doi vecini – Nicolae Cojocar şi Vasile Moţiuc. Mama îl ţinea între perne, că-l dădea jos până şi o uşoară boare de vânt de slab ce era. Îi hrănea cu linguriţa cu puţin lapte, şi aşa l-a salvat. Da Nicolae Cojocar degrabă a murit din cauză că a mâncat pe saturate”. Un caz dramatic mi-a dezvăluit Maria Maruşceac. Tatăl ei, ca să scape de prigoana călăilor ce-i vânau pe bărbaţi în lagărele morţii şi-a schimbat numele de familie, devenind din Ion Dumitriu – Ivan Şişkin. Numai fratele său Constantin, care trăia la Bucureşti, a rămas Dumitriu, având nenorocul să moară în devastatorul cutremur din 1977. Petru David, când îşi aminteşte de bunicii săi pe linie maternă, morţi în Siberia, e cu sufletul numai lacrimi, plânge şi nimic nu poate spune. Cei doi copii ai lor, Paraschiva şi Dumitru Ailoae, s-au întors acasă după 27 ani de surghiun.

Înscrişi sau nu pe Cruce, toţi trăiesc în memoria urmaşilor, fiind pomeniţi cu pietate în slujba preotului Ioan Blaga, în cântările psalmice ale dascălului Iulian Cerchez şi corului bisericesc. „Oameni vrednici de toată mulţumirea”, după cum a menţionat ministrul consilier Edmond Neagoe în mesajul Consulatului General al României la Cernăuţi, al şefului misiunii diplomatice Irina Loredana Stănculescu şi de la inima sa, adresat conducerii „Golgotei” (conduse de Vasile Răuţ), şi rosoşenilor. În buchetul de flori tricolore adus de diplomatul român s-a întruchipat respectul faţă de „cei care n-au avut parte de dreptate pe pământ, dar au dobândit veşnicia. Şi noi, alături de ei, ne putem mântui”. Relevând că a umblat mult prin lume, dar locuri atât de frumoase şi binecuvântate ca la Roşa puţine a văzut, dl ministru consilier şi-a exprimat credinţa că tot ce se face pentru comemorarea martirilor este ca sufletele lor să dobândească dreptatea în ceruri.

Din partea Societăţii „Golgota”, coroana recunoştinţei a fost adusă de cel mai tânăr membru, Marius Răuţ, elev la gimnaziul nr. 6 „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi. Mulţumind preotului şi enoriaşilor pentru grija faţă de memoria străbunilor şi simţirile lor româneşti, preşedintele Vasile Răuţ şi-a prezentat susţinătorii, menţionând prezenţa ziarului „Zorile Bucovinei” şi asigurându-ne că va continua cauza regretatului Octavian Bivolaru. Pentru Biserică, poate şi o eventuală şcoală duminicală de educaţie religioasă a copiilor, a donat mai multe cărţi, adunate de prietenul românilor înstrăinaţi Cristian Mărinescu, iniţiatorul axei culturale Cernăuţi – Bacău – Turnu-Severin – Timoc. Şi dacă tot am ajuns la cărţi, aproape toţi, începând cu ministrul consilier Edmond Neagoe, şi ceilalţi care au luat cuvântul la ceremonia comemorativă au amintit de monografia Roşei, rămasă în manuscris de la Dumitru Covalciuc. Aşadar, Nicolae Toma, redactorul-şef al ziarului „Zorile Bucovinei” şi preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, a precizat că manuscrisul a intrat în posesia lui Marian Andronic, nepotul vrednicului preot Vladimir Saftencu, care a pus începuturile comemorării martirilor locului. Totodată, şi-a exprimat încrederea că, ajutat de oameni gospodari cum sunt rosoşenii, el va reuşi să scoată la lumină această importantă carte, care-i o dovadă incontestabilă că românii de aici au rădăcini adânci, sunt cei de mai demult pe acest pământ. Jurnalistul Marin Gherman şi-a încheiat cuvântarea cu un poem consacrat martirilor. Cu un argument forte a venit şi profesorul Octavian Voronca, absolvent al ŞM nr.10 de la Roşa, promoţia anului 1957. Ca matematician pasionat de cifrele exacte, a amintit că exact acum se împlinesc 760 de ani de la aşezarea ultimei pietre în zidurile cetăţii Ţeţina. Vorbind despre deportări, despre exterminarea românilor, a concretizat că în primii ani de putere sovietică numai din regiunea Vinniţa au fost aduşi 1400 de specialişti, cu sutele şi miile venind şi din alte zone ale Ucrainei, mai ales din Galiţia.

Cât de mult am vrea să credem că la bunicii şi taţii rosoşenilor, nimiciţi de foamete în lagărele muncii silnice, a ajuns din bunătăţile de la masa de pomenire, pregătită de gospodinele Domnica Lungu, Veronica Acostachioae, Lidia Scripcar, Maria Prodanciuc, Domnica Dumitrescu, Maria Matiac, Elena Sarafincean… Dna Maria Timcu a ajut grijă să nu-l treacă din vedere pe Petru David, care de fiecare dată stă pe lângă ele la bucătărie gata să le întindă mâna de ajutor.

La despărţire, dna Maria Timcu mi-a dat un caieţel cu însemnările ei despre suferinţele neamului românesc de la Roşa, din care vom publica în numerele viitoare. „Dacă vrei să ştii cine eşti şi cine vei fi, trebuie mai întâi să ştii cine ai fost”, scria Nicolae Iorga. Mai bine decât toate, evlavioşii enoriaşi ai Bisericii sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil  ştiu cine au fost. Prin stăruinţa lor de a-şi comemora un tată, un bunic, un unchi, ei dovedesc că le ţin aprinsă lumânarea, având grijă s-o transmită tinerilor. Am intuit nestinsul foc ce le veghează memoria în ochii surioarelor Ecaterina şi Cristina Pătraş, copilaşilor aduşi la slujba de duminică de tinerele mămici Ana Picireanu şi Mariana Cojocaru, precum şi altor micuţi care deocamdată nu înţeleg de ce lăcrimează bunicii şi părinţii lor când se închină la această Cruce.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: