Ion Filipciuc despre Mihail Eminescu

Doamna „Teilor de aur” şi „de argint” şi diriguitoarea Editurii Geea din Botoşani, Elena Condrei, a avut fericita inspiraţie să înfiinţeze, în cadrul editurii, o interesantă serie, „Eminescu nestins”, provocându-şi laureaţii la o spornică discuţie privind viaţa şi opera Poetului naţional. Atrag atenţia că, prin folosirea sintagmei (oripilantă pentru actualii cominternişti), mă poziţionez în mod conştient printre cei socotiţi „incorecţi politic” – o invenţie cât o catastrofă de proporţii. Anul acesta (2019) au răspuns întrebărilor doi redutabili eminescologi, şi anume Theodor Codreanu („Itinerare în miracolul eminescian”) şi Ion Filipciuc („Cristelniţa de la Uspenia. Taifas din petice”), de care ne vom ocupa în continuare.

Hâtru, precum un personaj vestit al povestaşului humuleştean, I. Filipciuc argumentează chiar în primul răspuns inserţia subtitlului: „La urma urmei, toată cultura, arta şi civilizaţia omenirii este alcătuită din «petice» şterpelite de om de la maica natură sau aplicate peste faldurile naturii. Chiar credinţele într-un idol, în zei mai mici sau mai mari sau într-un Dumnezeu Atotputernic şi Atotştiutor, sunt nişte «petice» cu care omul, din cele mai vechi timpuri sau din ultimele zile luminate de soare, încearcă să-şi limpezească şi ocrotească un adevăr fără de care viaţa pe acest pământ nu ar avea nicio noimă”. Şi, cum I. Filipciuc e un neastâmpărat şi s-a debarasat, în călătoriile lui, de… Malca, scormonind arhive întru aflarea câte unui adevăr şi ţinând cont de opera sa, n-avem decât să-l vedem ca pe o persoană peticită din cap până-n picioare, în răspăr cu înţolita şi omniprezenta prostie, „celebrată” de actorul botoşănean Ion Manu pe ultimele pagini ale cărţii în discuţie.

Volumul se compune din două părţi: prima conţine răspunsurile la întrebările Doamnei Elena Condrei, iar cea de a doua câteva din textele eminescologului. Având în vedere că I. Filipciuc e bucovinean şi că Eminescu a notat într-un manuscris „Eu sunt născut în Bucovina”, nu puteau să lipsească din taifas diverse aspecte cu privire la ţinut, pagubă colaterală din tratatul semnat de Ribbentrop şi Molotov, în 23 august 1939, unde stă scris doar despre răşluirea Basarabiei şi niciun cuvânt despre Bucovina. În ce priveşte istoria Moldovei, cercetătorul este convins că populaţia de aici se trage din dacii romanizaţi şi, curios lucru, crede în „basna” lui Simeon Dascălul şi Misail Călugărul, precum că romanii şi-au deşertat în Dacia Felix potlogarii (şi creştinii, adaugă), explicând, în felul acesta, creştinarea timpurie a populaţiei de aici şi „eşecurile” noastre istorice, prin cufundare în „somnul cel de moarte”. Norocul nostru că „ne-au deranjat” periodic „tot câte un popor migrator sau pur şi simplu conchistador”. De data aceasta, I. Filipciuc îşi adaugă un prea strident „petic”, iar tastatura i-o ia voios pe dinainte. Romanii nu se încurcau cu transportul ucenicilor lui Hristos dintr-o parte în cealaltă a imperiului, fiindcă pur şi simplu aveau la îndemână alte metode, urmărind de fiecare dată eliminarea lor fizică şi adeseori transformarea momentului în spectacol. Cât priveşte „basna” celor doi, nu e mai mult decât atât, în vreme ce „somnul” românesc a însemnat imposibilitatea dislocării unui popor din jurul Carpaţilor, o frământătură de neam care uimeşte şi care s-a păstrat prin credinţă.

De acord cu I. Filipciuc când afirmă că grija cea mare a armatei ţariste, după ce-a intrat în Bucovina, a fost să aşeze pietre de hotar cu parşiva inscripţie „Nova Rosia” şi că norocul nostru a fost… tovarăşul Lenin, care, prin revoluţie, a dezorganizat armata pravoslavnică. Nuanţăm: norocul a fost pe moment, căci Lenin a adus cu trenul său blindat ciuma roşie, contaminând un vast teritoriu, din care s-a „împărtăşit” Tătucul, cel ce ne-a hăcuit hotarele şi a exportat şi aici cumplita boală. Dar n-a reuşit să-i contamineze pe toţi. Aşa cum preotul Andrei refuza să depună jurământ Mariei Theresia, afirmând răspicat că „el a jurat o singură dată, pe cartea sfîntă, şi nu cunoaşte alt împărat decît pe Iisus Hristos”, tot aşa, la vremea ciumei, când Bogdana de la Rădăuţi fusese închisă, iar călugării, împrăştiaţi, îi povesteşte poetul Teofil Lianu lui I. Filipciuc o întâmplare ieşită din comun. Venea aici duminica sau la sărbători mari un ţăran de la munte şi făcea slujbă. Întrebat fiind care e rostul cântărilor sale, răspunsul e unul uluitor: „Mi-e milă de sfinţii de pe păreţii iştia (…), că stau singuri de-atîta vreme şi n-aud vorbă omenească şi suferă. Trag nădejde că rostul meu îi mîngîie şi pot să doarmă dup-aceea liniştiţi o stamînă”. Şi nu s-a născut la sat veşnicia? Nu e asta o dovadă de dragoste care spintecă orice oprelişte şi ajunge în ceruri? Ne vine a crede că Buga de la Putna sună a unire şi astăzi, aşa cum s-a întâmplat la vestita Serbare, chiar dacă, o spune cu amărăciune autorul, „Congresul studenţesc de la Putna a rămas de florile mărului… N-a produs niciun impuls în coasta puterii politice, cu toate că Eminescu a scris limpede despre ideea stejarului, care stă în ghinda căzută în pământul strămoşesc”. Din păcate, trebuie să repetăm, după înţelepciunea populară, ghinda mai cade şi în gura rămâtorilor…

În partea a doua, I. Filipciuc, plecând de la cristelniţa în care a fost creştinat Mihail Eminoviciu, a cercetat provenienţa numelui, plecând de la radicalul „Emin”, originea Eminovicilor, cu rădăcini în Polonia, data şi locul naşterii. Concluzia lui Ion Filipciuc în această privinţă nu e tocmai optimistă. De zece ori se repetă „nu ştim”, referindu-se la strămoşi, la data naşterii, la numele de botez Mihai(l), „cînd şi unde a debutat poetul”, iar exemplele nu se opresc aici. În continuare, e de reţinut, eventual, un titlu („O iubire peste fire”), cu trimitere la încă o sursă de inspiraţie pentru „Luceafărul”. E vorba de „Scrisori la Lună” (zece, la număr), un text semnat de poetul român George Radu Melidon şi apărut în „Almanahu pentru Români pe 1858”, din care exemplificăm cu un fragment ce încheie scrisorile: „Pentru a mă face vrednic de tine, iubita mea Lună, eu mă voi sili a mă face nemuritoriu ca tine. Dar, Luna mea, în curînd voiu fi al tău, căci eu voiescu aceasta şi voinţa este mai mult decât fapta”. De altfel, I. Filipciuc ne avertizează că acest Melidon se remarcă şi prin faptul că i-a închinat lui Eminescu cea dintâi odă, intitulată „Eminentului poet Eminescu” şi apărută în 5 septembrie 1870, la Iaşi (ziarul „Secolulu”).

Extrem de interesante sunt nedumeririle lui Filipciuc în privinţa bolii lui Eminescu, a mitului acestuia (după Lucian Boia), eminescologul aducând în discuţie, pentru propria demonstraţie,  argumente de bun-simţ, din care reproducem doar unul: „Internarea lui Mihail Eminescu la sanatoriul vienez din Ober-Dobling nu a fost un gest de caritate din partea prietenilor poetului, ci o garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară că ziaristul de la cotidianul «Timpul» din Bucureşti, M. Eminescu, nu mai are cunoscuta şi temuta autoritate publicistică”. Ar mai fi de adăugat prezenţa amintirilor sale referitoare la filozoful Constantin Noica (I. F. l-a cunoscut personal, fotografiile din volum fiind o dovadă în plus) şi lupta acestuia pentru microfilmarea manuscriselor eminesciene.

În sfârşit, suntem în faţa unei cărţi de o remarcabilă densitate a ideilor, expuse cu o impresionantă forţă de convingere, uneori polemică, de unde nu lipseşte şi o uşoară undă de ironie. Îl văd aşezat în spatele textelor, încercând o oarece mulţumire pentru a fi descâlcit niscaiva aspecte din viaţa culturală mai ales a Bucovinei.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: