Eu cu multă bunăvoinţă am spus că sunt de acord cu o astfel de soluţie, dar când într-o bună zi a intrat la noi o femeie, eu am crezut că aceasta a venit într-adevăr după surioara mea şi atunci m-am împotrivit cu hotărâre. Din păcate, eu aşa şi nu-mi amintesc cum o chema, iar mama era foarte amărâtă şi nefericită că micuţa ei era bolnavă de hernie şi încerca cu multe sacrificii şi dăruire s-o vindece, însă fără vreun rezultat evident. Eu de fiecare dată o ajutam pe mama s-o îmbăieze şi în general petreceam mult timp cu ea, însă adânc în suflet totuşi o iubeam mai mult pe măicuţa mea, fiind dominată de un egoism înrădăcinat. Îmi plăcea când mi se acorda atenţie numai mie, când eram lăudată şi alintată de către toată lumea. Frăţiorul meu Euzebi îmi spunea că lui îi plac mânuţele mele mici, care sunt cele mai frumoase şi minunate de pe lume. El îmi povestea diferite poveşti despre prinţese alese, spunându-mi întotdeauna că toate acestea seamănă cu mine…
Cel mai nesuferite pentru mine erau rugăciunile de seară. Erau foarte multe că eu nici nu le puteam număra. După fiecare din ele, îndoiam câte un deget şi după ce făceam acest lucru cu degetele de la ambele mâini, trebuia să continui cu încă alte trei din ele. Acum înţeleg că rugăciunile îmi suplineau lipsa poeziilor, contribuind la dezvoltarea memoriei mele. De aceea mă străduiam, în special când bunica nu se afla alături, fiindcă ea nu scăpa prilejul să mă corecteze imediat, să introduc în textul lor orice fraze îmi doream. Şi anume aşa procedam în momentele când mă rugam împreună cu mama, deoarece ea niciodată nu asculta ce rosteam eu, adică orice ce-mi trecea prin cap. Mama era întotdeauna cufundată în gândurile sale negre, care o copleşeau zi de zi, iar principalul dintre acestea era cum să supravieţuim. Trebuiau hrănite nouă suflete şi doar ea singură era în stare să muncească. Primăvara a venit rândul şi frăţiorului meu să se ducă la lucru, fiind dat la păscut viţeii, însă a răcit foarte tare şi a bolit mult timp. După ce s-a însănătoşit, din nou a mers la păscutul viţeilor. Acum îl vedeam tot mai rar. Doar duminicile mergeam la râu, unde puteam să mă scald oricât vroiam. Cu dânsul mă simţeam bine, fiindcă ştiam că eram ocrotită şi nimeni nu îndrăznea să mă supere cu ceva. Se purta foarte grijuliu cu mine. S-a maturizat cu mult înainte de vreme. Nu umbla la şcoală, fiindcă aproape deloc nu cunoştea limba rusă. Anume el m-a învăţat să iubesc natura, îmi spunea cum se numesc diferite plante şi flori, care boabe sunt comestibile şi care otrăvitoare. M-a învăţat să culegem leurdă şi urzici, dezgropam rădăcini de lalele sălbatice, numite acolo „buzliki”, pe care le foloseam în mâncare. Însă cel mai important era faptul că Euzebi se dovedea a fi foarte iscusit la prinderea popândăilor de stepă şi în primăvara anilor 1942-’43 pot spune că anume datorită capturilor sale s-a salvat întreaga familie de foame. Mama îl susţinea sufleteşte foarte tare, îl lăuda şi îl încuraja întotdeauna cu multă dragoste. Într-adevăr, merita din plin recunoştinţa noastră, deoarece vânatul de popândăi era o sarcină foarte anevoioasă. Ca să prindă doar o singură jivină de acestea, trebuia să care de departe de la râu o grămadă de căldări de apă. Numai într-o singură gaură încăpeau vreo şase căldări, iar popândăii aveau un labirint extins şi foarte adânc de galerii subterane…
În prima iarnă a murit bunelul. A murit resemnat şi tăcut. Nu cerea nimic, doar se plângea că-i sunt picioarele reci. Suferea de frig în permanenţă. Bunicile îi puneau la picioare pietre de râu înfierbântate, pe care apoi noi le scoteam cu grijă de sub boarfele ce serveau de plapume. Apoi a murit soţia lui, adică bunica după tată. A murit de asemenea în tăcere şi cu aceeaşi resemnare pe chip, de parcă ne-ar fi şoptit că plecarea ei de pe această lume neprietenoasă ar face bine nouă tuturora. Cealaltă bunică, după mamă, cea mai tânără dintre ele, ne-a mărturisit apoi că răposaţii mâncau foarte puţin, se străduiau ca din porţiile lor să ne lase nouă cât mai mult, iar noi, copiii, săream în sus de bucurie pentru porţia suplimentară ce-o obţineam. Se părea că moartea s-a instalat cu îndărătnicie în locuinţa noastră, fiindcă puţin mai târziu a decedat şi micuţa mea surioară de doar opt luni… Mama din nou îşi petrecea timpul mai mult plângând. Mi se pare, era anul 1943. Adulţii îl blestemau în permanenţă pe Stalin, pronunţând acest nume atât de urât de ei cu accentul pe ultima silabă, fiind ferm încrezuţi, fără nici un pic de îndoială, că numai el este vinovat de toate suferinţele neomeneşti ale noastre. Eu nu înţelegeam cine este acest om înfiorător şi ce are el cu noi…
Primăvara anului 1944 ne-a adus o altă nenorocire în familia noastră atât de pătimită printr-o nouă îmbolnăvire a fratelui meu, care iarăşi a răcit. De data aceasta mult mai grav, el nemaifiind în stare să muncească. Nimeni de-ai casei nu bănuia că era vorba de tuberculoză. Eu întâmplător am aflat acest lucru, când împreună cu copiii de la grădiniţă am fost scoşi la primblare. Noi toţi cântam un cântec sovietic patriotic – „Peste dealuri şi vâlcele”, pe care eu îl ştiam pe de rost, deşi nu înţelegeam sensul cuvintelor, deoarece încă nu învăţasem bine limba rusă, dar totuşi cântam cu multă însufleţire împreună cu ceilalţi copii. De departe am văzut în stepă ciurda de viţei şi pe fratele meu culcat în iarbă. Eu m-am bucurat foarte tare, Euzebi la fel, când m-a observat, s-a ridicat în picioare şi îmi zâmbea fericit. Atunci una din educatoarele care ne însoţeau i s-a adresat celeilalte colege pe un ton imperativ: „Duceţi copiii mai departe de aceşti viţei tuberculoşi şi de păstorul lor la fel de tuberculos!”. Am înţeles că fratele meu a fost umilit într-un mod deosebit de dureros şi urât, dar în acelaşi timp am văzut dintr-odată cu claritate că toţi viţeii erau într-adevăr bolnavi, iar frăţiorul meu drag nu era decât o fiinţă mică, lipsită de orice apărare şi ameninţată de o mare nenorocire. Aşa îmi explic acum sentimentele mele, precum şi tristeţea nemărginită şi profundă ce mă cuprinsese atunci pentru o mare parte din existenţa mea viitoare.
În acele zile moartea era o prezenţă obişnuită în satul pierdut undeva în imensa stepă asiatică, în care ne-a aruncat soarta vitregă, moartea ne însoţea pe noi toţi, bătrâni, tineri, copii şi prunci, aduşi aici, în virtutea nu ştiu cărui cataclism planetar şi cu implicarea celor mai malefice forţe ale naturii, să pătimim în fiece clipă a vieţii noastre deznădăjduite, fără să întrezărim cumva vreo rază de speranţă, cufundaţi într-o existenţă efemeră, dar fără nici o limită în supliciile pe care le suportam cu gândul la cei dragi şi la hrana ce ne putea menţine încă în această viaţă pe cât de insuportabilă, pe atât şi de frumoasă în trecut, în special în amintirile noastre. Aproape în fiecare zi, la grădiniţă, de obicei la ora mesei, venea un copil sau altul care rostea un nume, iar apoi una şi aceeaşi frază: ”Du-te acasă, ţi-a murit mama!” sau altcineva din rudele apropiate. Când îşi făcea apariţia acest vestitor lugubru, toţi copiii încremeneau, aproape că încetau să mai respire, rămânând cu lingurile pur şi simplu în aer, iar după ce uşa se închidea cu zgomot în urma celui plecat, continuam să mâncăm uşuraţi. Era în luna mai 1944 şi a venit rândul ca un alt copil să intre în sală şi să-mi pronunţe numele: Cijevschi! Am înmărmurit, fără să scot vreun sunet, însă vocea necruţătoare rosti din nou: „Valeria Cijevschi! Tu eşti? Du-te acasă, ţi-a murit mama!”. M-am ridicat de la masă, dar nu am putut face nici un pas, fiindcă picioare-le nu mă ţineau deloc. Nu simţeam nimic, absolut nimic, parcă mă înghiţise un gol imens. Nici un pic de durere, nici un fel de tristeţe. Apoi îmi aduc aminte doar cum păşeam pe drum, mă sforţam să merg mai repede, să ajung mai grabnic acasă, pentru ca să mă conving că nu este adevărat ceea ce s-a spus, aducându-mi aminte cum bunica deseori mă certa când n-o ascultam pe mama sau îi luam pâinea din mână şi eu mă simţeam atunci vinovată, însă nimeni niciodată nu-mi spunea că ea poate să moară. Ajungând acasă, am fost dintr-o dată pătrunsă de un gând necruţător şi dureros că mama mea a murit într-adevăr, deoarece nimeni nu încerca să mă consoleze sau să-mi spună măcar o vorbă.
Mama a zăcut doar o săptămână. Un om bun, care se va dovedi a fi viitorul meu tată, aflând despre aceasta, mi-a spus să iau o strachină şi să vin la el după mâncare. Nu departe de bordeiul nostru se afla o gospodărie auxiliară separată a sovhozului, unde era director acest om bun de care am amintit – Podrezov Iosif Maksimovici. Subunitatea auxiliară respectivă dispunea de câmpuri foarte întinse, de un beci foarte mare, în care se păstrau pe timp de iarnă legumele pentru un întreg orăşel, Hromtau, situat la o distanţă de 50 de kilometri. Aici nimeni nu suferea de foame. Venind de la grădiniţă, deseori eram lăsaţi, împreună cu fratele meu vitreg Petru, să adunăm cartofii care se risipeau în timp ce erau încărcaţi în maşini. (Va urma)
Comentarii