DUMITRU IUREA

s-a născut în ziua de duminică, 10 octombrie 1954, din părinţii Elena şi Petrea, ţărani români, tatăl de meserie fierar şi mama casnică, în satul Liteni, lângă Dolhasca, pe malul drept al râului Siret, judeţul Suceava. 

Isprăvind premiant cele 8 clase la şcoala din satul natal, apoi, din toamna anului 1969, încă trei de şcoală profesională, la Liceul Industrial nr. 4 din Suceava, unde obţine diploma de oţelar-turnător în metalurgie, va fi încadrat ca muncitor calificat la I.U.P.S, Suceava. În noiembrie 1977 se căsătoreşte cu Ana şi vor avea trei copii, Marius, Marian şi Cristina.

Încearcă să-şi schimbe meseria, fiind admis în septembrie 1983, la Şcoala de subofiţeri de Miliţie de la Băneasa, dar după două săptămâni, în urma unei reclamaţii cu incriminări de natură politică, nu va fi înmatriculat şi se va întoarce la vechiul loc de muncă, absolvind şi cursurile şcolii de maiştri la acelaşi Liceu industrial nr. 4 din Suceava.

Lucează până în septembrie 2002 ca maistru, când, din pricina condiţiilor „post-revoluţionare”, este obligat să plece să caute de lucru peste hotare. În anul 2004, după 30 de ani de muncă grea, primeşte o pensie lunară în valoare de 70 de euro, dar măcar se poate bucura de libertate şi de câştigul unui ban cinstit întru ajutorarea celor trei copii rămaşi în România.

Cum ajunge în Franţa, pe Coasta de Azur, unde începe să-şi găsească un rost, Dumitru Iurea… scrie o carte! Paginile adunate – peste 1100, scrise cu mâna stângă şi cu creion negru – înşiră păţaniile prin care a trecut într-o viaţă de om, întâmplări incredibile, cu oameni răi, care-l oropsesc, şi oameni buni, care-l ajută. Mărturia acestui suflet bântuit de întrebări despre rostul omului în lume e foarte limpede: „Eu nu am scris pentru a deveni celebru şi nici bogat. Am scris din durere.” Altfel spus, durerea i s-a cuibărit în cuvinte şi cuvintele îl ocrotesc.

Şi doar cititorii îi pot obloji această durere.

Ion Filipciuc

 

Dim, stângaciul, se răzbună

A doua zi, îmbrăcat frumos şi însoţit de mama lui, Dim a intrat în curtea şcolii ce era plină de părinţi şi copii.

– Dacă la amiază nu pot să vin după tine, tu ştii drumul să vii singur acasă, Dim?

– Ştiu, mămucă! Nu-ţi fă griji.

Auzindu-şi numele strigat, s-a despărţit de mama lui spunându-i:

– Du-te acasă, mămucă. La amiază vin singur, să-i spui şi tătucăi.

– Cei cărora v-am strigat eu numele, vă rog să mă urmaţi în clasă, a spus o doamnă micuţă, cu părul făcut cârlionţi şi îmbrăcată elegant.

Odată ajunşi în clasă, ea a spus:

– Mă numesc Gontaru Maria şi cu mine veţi face primii patru ani de şcoală. Vă rog să mă ascultaţi. La şcoală eu sunt mama voastră. O să vă învăţ să scrieţi şi să citiţi. Acum voi striga catalogul şi, după ce vă auziţi numele, să luaţi loc în bancă în ordinea în care vă strig eu.

Dim nu voia să cadă nici în ultima bancă, nici în prima. El voia să aibă un loc la fereastră, să mai poată privi pe geam din când în când. Şi, când doamna l-a strigat, s-a dus exact la locul pe care şi-l dorise. La locul acesta voi sta tot timpul, de aici văd şi la tablă şi strada… Asta a fost prima lui mulţumire din prima lui zi de şcoală.

Trecu aproape o lună de şcoală şi nimeni nu a băgat de seamă că Dim scria cu mâna stângă. Adevărul e că şi băiatul se ferea să-l vadă învăţătoarea, care mereu îl lăuda în faţa clasei şi asta până într-o zi, când o colegă invidioasă a ridicat mâna:

– Da, Maricica. Ce s-a întâmplat?

– Doamna învăţătoare, Dim scrie cu mâna stângă.

– Este adevărat, Dim?

– Da, doamnă, a spus el supărat.

– Trebuie să scrii cu mâna dreaptă.

– Dar nu pot şi apoi, uitaţi-vă, nu am nicio greşeală.

– Este interzis, Dim.

– Aşa m-am învăţat, nu pot scrie cu mâna dreaptă.

– Am să-ţi leg mâna stângă şi o să scrii cu dreapta.

Din acea zi, pentru Dim şcoala nu mai avea acelaşi farmec. Doamna a chemat-o pe mama lui la şcoală, i-a spus că băiatul are rezultate foarte bune, numai că scrie cu mâna stângă, ceea ce este interzis, iar mama i-a promis învăţătoarei că-l va face pe Dim să scrie cu mâna dreaptă.

La amiază s-a întors acasă, mama lui i-a dat să mănânce, după care i-a spus cu frumosul:

– Acum îţi iei caietul şi îţi faci temele aici, în faţa mea, să te văd că scrii cu dreapta.

– Dar nu pot, mămucă!

– Trebuie să poţi.

După mai multe insistenţe asupra lui, cu vorbă bună neajungându-se la nici un rezultat, mama lui a luat biciul cu care tatăl mâna caii şi cu coada biciuştii, care era din sârmă împletită de oţel, atâta l-a bătut că nu mai putea sta bietul băiat pe scaun; îi făcuse fundul plin de vânătăi.

Nemaiputând suporta, Dim s-a smuncit din mâinile ei, a ieşit pe poartă şi a fugit cât îl ţineau picioarele, hotărât să se răzbune pe Maricica pentru că îl pârâse. S-a oprit aproape de gară, unde un băiat strângea castane.

– Ce faci cu ele? întrebă Dim.

– Când mă duc în câmp cu oile, le bag în foc şi tu ştii ce pocnesc, nu ai idee, aruncă şi cenuşa de lângă ele!

Ia să-i bag eu vreo două în sobă mamucăi, se gândi Dim şi a început a strânge într-un săculeţ ce l-a găsit prin apro-piere, şi, după ce l-a umplut, s-a hotărât să se întoarcă acasă pe cărări mai ocolite, dar a ajuns la poarta casei unde stătea Maricica. Privind în curte, nu părea să fie nimeni acasă, câine ştia că nu are, aşa că a sărit gardul şi i-a umplut soba de afară, unde pregătea vara de mâncare, cu castane, punând în faţă, să nu se vadă, câteva lemne, apoi şi-a continuat drumul spre casă, unde toţi erau plecaţi în căutarea lui. A făcut acelaşi lucru, a dat de mâncare lui Boby, ce a găsit prin bucătăria de afară, a luat o bucată de pâine şi s-a urcat în cireşul din curte, care era aşa de mare şi plin de frunze încât şi un grup de veveriţe se adăpostea în el. De aici voi vedea şi auzi totul. Pâinea a fixat-o între două crengi ale cireşului, să nu aibă mâinile ocupate.

Nu a trecut mult şi au venit surorile lui, care se plângeau că nu l-au găsit. Apoi a venit maică-sa, care le spunea fetelor:

– Îmi pare rău că l-am bătut, dar trebuie să scrie cu dreapta… Şi apoi: Duceţi-vă şi chemaţi-o pe mama Maricicăi la mine să văd şi eu de ce l-a pârât la învăţătoare.

Când surorile lui Dim au ajuns la casa Maricicăi, acolo tocmai începuseră să pocnească în dudet castanele, aruncând toate oalele şi tigăile prin curte şi, de frică, nimeni nu se mai apropia de sobă.

Nebănuind că la mijloc ar fi răzbunarea lui Dim, surorile lui nici n-au mai intrat în curte, ci s-au întors acasă, spunând cum au sărit oalele şi tigăile în aer, pline cu mâncare, şi sigur că mama Maricicăi nu poate veni.

– Nu-i nimic, fetelor! Hai să facem ceva de mâncare. Acuş vine taică-tu şi-apoi vine şi Dim că nu stă el flămând. Iar voi ştiţi că lui îi este frică noaptea singur.

S-o credeţi voi că mi-e frică! Noaptea asta eu dorm, dar voi nu, gândea Dim bine aşezat între crengile din cireş.

Mulţumirea lui a fost şi mai mare când a văzut-o pe maică-sa că mai pune încă lemne în sobă şi aprinde focul. Iar când mâncarea era aproape gata, a intrat taică-su pe poartă şi a început bairamul. În câteva minute nu a mai rămas nici o oală pe plită. Ba, mai mult, au zburat pe sus şi câteva cărămizi din sobă!

– Ce se petrece, femeie, aici?

– Nu ştiu. Şi vecinei i s-a întâmplat la fel în seara asta, mi-au spus fetele. Ai terminat de cosit?

– N-am terminat, dar Dim unde-i?

– Cu Dim e o poveste mai lungă!

Şi Elena i-a explicat totul. Din cireş, Dim privea cum veveriţele mâncau din pâinea ce o fixase între crengi şi asculta tot ce se vorbeşte despre el, mulţumit că a reuşit să se răzbune pentru bătaia ce îndurase în ziua aceea.

– Vă duceţi şi căutaţi băiatul! Veniţi când îl găsiţi!

Şi, luând din dulap o sticlă de ţuică de prună şi-a pus în pahar, invitându-l în curte şi pe tatăl Maricicăi, care se întorcea de la cosit şi tocmai trecea pe la poartă. Mai târziu a venit şi mama Maricicăi, apoi au adus-o şi pe Maricica la cercetări, condamnând-o toţi că nu-i frumos să pârască şi că acum lui Dim i se poate întâmplă ceva rău. Acesta a început a plânge în cireş.

În faţa cuştii sale, aşezat pe burtă, Boby lătra de două, trei ori şi se oprea. Făcea aşa de când intrase Petrea în curte. Parcă voia să spună că el ştie unde-i Dim, dar nu le spune.

Însă tot mâncând din pâine, veveriţele au reuşit să o rupă de unde era fixată şi o bucată de pâine să cadă jos. Auzind zgomotul, toţi cei din curte şi-au îndreptat privirile spre cireş, apoi au văzut pâinea şi, în sfârşit, l-au văzut şi pe Dim.

– Vino jos, Dim! Nu-ţi fie frică! Nu te bate nimeni, i-a spus Petrea.

Şi Dim a coborît încet şi pentru prima dată a început să simtă durerea loviturilor primite în acea după-amiază.

S-a împăcat cu Maricica, a spus la toţi cum a pus el castanele în sobe, iar mama lui, după ce a lipit cărămizile la loc şi a spălat toate oalele, cu mama Maricicăi şi cu fetele au pregătit de mâncare şi au mâncat împreună. În faţa cuştii, Boby sărea în două picioare, bucurându-se şi el că totul se terminase cu bine.

De a doua zi, Dim a început să scrie cu mâna dreaptă, însă atunci când scria cu stânga era cel mai bun la caligrafie. Acum devenise ultimul din clasă, dar era hotărât să le facă plăcere mamei şi învăţătoarei. La sfârşitul primului an de şcoală era din nou printre primii şi a fost premiat.

 

DUMITRU IUREA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: