Ia mamei (III)

Toţi acei ani din deportare familia noastră a avut o existenţă extraordinar de chinuită. Mama mea era o femeie tânără şi frumoasă, ea, unica dintre noi, fiind în stare să muncească ca să ne întreţină, ceea ce era absolut cu neputinţă, deoarece erau atâtea guri flămânde – bunelul şi bunica după tată (Ecaterina şi Constantin Cijevschi), foarte bătrâni deja, bunica după mamă (Ecaterina Broască), încă mi se părea tânără, după cum am mai spus, dar care în realitate nu prea era, însă nimeni nu-i dădea de lucru, precum şi doi copii – eu şi fratele meu Euzebi. Bunica Catrina fusese deportată împreună cu o noră a sa (Paraschiva Broască) şi doi copii, care locuiau separat, însă nici unul din ei nu a supravieţuit. Euzebi îmblase acasă doi ani la şcoală, ştia să scrie şi să citească, dar nu în … limba rusă, îi plăcea să deseneze şi era în general un frăţior minunat. Imediat de cum am fost repartizaţi definitiv în această aşezare din imensa stepă kazahă (satul Kominternoe, raionul Novorosiisk, regiunea Aktiubinsk), mama a prins să muncească în sovhozul de aici. Ne-am instalat cu traiul într-un bordei părăsit, fără podea, dar care era separat în două încăperi. După câte îmi dădeam seama atunci, în vagonul de animale cu care eram duşi la un alt capăt de lume se aflau mai multe familii de deportaţi din acelaşi sat, între care şi un bărbat (Profir Grigoraş) cu doi copii (Petru şi Lidia). Acest om grav, taciturn, fusese cândva îndrăgostit de maică-mea. Soţia sa în acele zile tragice de 12-13 iunie trebuia să nască, însă din cauza unor complicaţii a fost internată la spital, unde a şi decedat la scurt timp. Copilul care apoi a apărut pe lume, numit Dionizie, a fost luat de sora mamei mele (Leontina Broască-Ionuţă), care locuia în vecinătate, lucruri aflate mult mai târziu. De fapt, anume Dionizie Grigoraş a reprezentat pista pe care până la urmă fiica mea Natalia a reuşit s-o urmeze şi să dea de urmele familiei părinţilor mei, iar eu să-mi descopăr rădăcinile şi propria identitate.

Aşa s-a întâmplat ca mai târziu familiile Cijevschi şi Grigoraş să se unească. Eu în toţi acei ani, dar şi mult mai târziu nici n-am ştiut cum îl chema pe acest om. Însă nici el, la rândul său, niciodată n-a insistat ca să-i spun tată şi nici nu-şi ascundea răceala pe care ne-o purta. În schimb, faţă de mama nutrea o dragoste nemărginită, mereu căuta să-i prindă privirile şi era gata să facă orice pentru ea. A meşterit în bordeiul nostru priciuri pentru toată lumea, aşa că nu mai dormeam pe pământ ca în primele zile. Şi eram nouă suflete. Mama venea de la corvoada din sovhoz foarte târziu şi extrem de istovită, însă totdeauna găsea timp să mă mângâie şi să mă ogoaie. Mi-au rămas în memorie pentru toată viaţa atingerile ei drăgălaşe, care făceau să dispară imediat toate durerile şi supărările mele din timpul zilei, să mă simt împăciuită şi ocrotită. Zilele cele mai frumoase erau pentru mine cele de sâmbăta. Atunci mama mă îmbăia îndelung, mă îmbrăca în hăinuţe curăţele şi îmi pieptăna cu migală părul meu lung şi bogat, împletindu-l în patru cosiţe pe care apoi le lega cu o cordeluţă. Mai târziu, la grădiniţa din sat, educatoarelor şi dădacelor le plăcea foarte mult să atingă părul meu, dorind să se încredinţeze că este natural, ceea ce pe mine mă supăra foarte tare, deoarece acestea niciodată nu întrebau cine mi-a împletit cosiţele. Apoi, pe la grădiniţă veneau în permanenţă diferite comisii care controlau ba una, ba alta şi în primul rând întotdeauna doreau să se convingă că eu nu aveam păduchi sau linte, ceea ce nu s-a întâmplat vreodată cât a fost în viaţă mama, lucru ce-i mira mult pe toţi aceşti controlori. Aşa am scăpat de numeroasele atentări la cosiţele mele şi am făcut faţă tuturor încercărilor de a mi le tăia.

Îmi mai aduc aminte că verile mi le petreceam împreună cu copiii din familiile kazahilor. Fetiţele acestora de asemenea aveau cosiţe în care erau împletite diferite monede. Odată am luat foarfecele şi pe ascuns i-am tăiat unei fetiţe cea mai frumoasă monedă, după care am alergat bucuroasă la mama ca să-i arăt cu ce m-am pricopsit. Faţa mamei mele s-a înnegurat dintr-odată când a priceput ce-am făcut eu, însă mi-a spus foarte calm şi apăsat că trebuie să mă duc şi să-i leg fetiţei moneda la loc, ceea ce până la urmă, cu mare greutate, aşa şi am făcut, însă după aceea mult timp am rămas nedumerită de atitudinea mamei, pentru ca mai târziu să înţeleg cât de necesară şi cât de greu era pentru mama să fie atât de severă cu mine. Cazurile de furt şi diferite alte fapte urâte erau frecvente în acele vremuri grele, însă mama niciodată nu permitea nimănui aşa ceva. La fel de neîndurătoare era în cazuri asemănătoare şi cu fratele meu vitreg Petru.

Desigur, îmi iubeam foarte tare mama şi dormeam numai cu ea. Nu ştiu din ce cauză insistam să fac acest lucru, probabil că din cauza zădărârilor continue ale fraţilor mei sau a geloziei faţă de tatăl-meu vitreg, dar poate şi pentru faptul că bunicile mele o jeleau mereu pe mama că, adicătelea, ar putea biata de ea să se prăpădească de atâta muncă grea şi istovitoare în sovhoz. Într-o noapte am fost cuprinsă de o criză de isterie însoţită de diferite halucinaţii. Mi se năzărea că în pragul uşii stătea dracul, un bărbat negru şi hidos, care sfâşia cu un cuţit sacul nostru cu lucrurile familiei, sac care era păzit cu străşnicie de către toţi ai casei, eu însă aşa şi n-am aflat vreodată ce se găsea în el. După ce termină de tăiat sacul, dracul vru să facă acelaşi lucru şi cu mama şi atunci eu am prins să urlu atât de înspăimântător, încât toată familia alertată nu-şi putu veni în fire multă vreme. Una din bunici îmi spusese apoi că aşa ceva s-a întâmplat cu mine şi „acasă”, însă atunci vedenia mea era cauzată de frica de lup, care acolo era socotit drept cea mai înfiorătoare fiară.

Toamna târziu, în primul an de viaţă în deportare, când mama şi tatăl vitreg au venit acasă cu rezultatele „zilelor-muncă”, transformate în produse alimentare, cu care au fost răsplătiţi pentru corvoada în sovhoz, s-a văzut cu claritate şi cu spaimă că nu aveam nicio speranţă că vom putea supravieţui până în primăvară, ceea ce îi îngrijora în mod obsesiv, fiindcă îi vedeam mereu trişti şi împovăraţi de gânduri. Apoi, nopţi la rând dispăreau undeva, pentru ca să se întoarcă mai târziu cu nişte tobultoace pline de grâu, pe care le turnau sub paturile-prici unde în prealabil aşternuseră bucăţi de brezent. Era grâul pe care părinţii mei îl furau noaptea nici nu ştiu de unde şi cum. Aceste rezerve de cereale dobândite în mod foarte periculos, fiindcă ei riscau într-adevăr să fie condamnaţi la cele mai grele pedepse, ne-au insuflat nouă tuturor puţină linişte în suflete, însă o dată cu aceasta s-a instalat în bordeiul nostru şi o mare taină. Eu eram instruită să nu suflu cuiva, nu dă doamne, vreo vorbă, fiindcă în caz contrar mama mea… va muri. Numai în acest fel puteam fi convinsă să-mi ţin limba după dinţi şi doar după mulţi ani am priceput că un asemenea pericol era cât se poate de real pentru familia mea. În general, noi toţi cei din bordei, eu simţind acest fapt la nivelul instinctului de animal hăituit, trăiam sub povara ameninţătoare a unei posibile descoperiri a tainei noastre şi de aceea bunicile mele nu se mai bucurau ca altădată de vizitele oaspeţilor cu aceeaşi soartă nenorocită ce proveneau din satul lor de „acasă”. Nu mai aveam voie să ne zbenguim prin bordei, fiindcă am fi putut astfel să ne vârâm întâmplător sub prici şi să dăm în vileag cuiva comoara noastră de acolo. Oricât de mult nu-l iubeam atunci pe tatăl-meu vitreg, însă am conştientizat mai apoi că el mi-a salvat pur şi simplu atât viaţa mea, cât şi a propriului său fiu cu un risc extraordinar. La scurt timp, tatăl vitreg a fost mobilizat în „trudarmia” – aşa-zisele unităţi de muncă, de unde noi am primit o scrisoare sau două, după care n-am avut nici o veste de la el şi n-am mai aflat nimic despre soarta lui, care nu putea fi alta decât moartea inevitabilă. Mama suferea foarte tare şi o vedeam în permanenţă cu lacrimi în ochi.

Într-o noapte m-am trezit brusc din somn şi am început să plâng în hohote şi să ţip, fiindcă dormeam nu cu mama, ci cu bunelul. Din cealaltă încăpere răzbăteau strigătele de durere ale mamei şi eu insistam cu tot dinadinsul să intru acolo şi să văd ce se întâmplă, însă nu eram lăsată nici în ruptul capului, iar eu deveneam tot mai disperată, deoarece mi se părea că cineva o omoară şi de aceea nu puteam pricepe de ce nu mi se deschide uşa. Bunelul de acum nu mai avea putere să mai facă faţă sforţărilor mele, strigându-mi ceva repetat una şi aceeaşi. În cele din urmă a ajuns şi la mine sensul cuvintelor sale: „Încetează să răcneşti şi ascultă… Nu mama plânge, ci un copilaş mic!”… Abia atunci m-am liniştit puţin şi am început să-l copleşesc pe bunel cu întrebările mele – de unde s-a luat copilaşul? El a început să-mi povestească basmele cu barza care aduce copii, dar eu de acum nu mai credeam în asemenea poveşti, fiindcă înţelegeam că nici o barză n-avea cum să intre pe uşa bordeiului nostru. Sărmanul bunel nu mai ştia ce să zică şi cum să iasă din încurcătură cu mine, însă uşa se deschise şi veni la noi bunica, care mă linişti imediat, spunându-mi că mama e bine, deşi puţin cam bolnavă, şi mă conduse la patul ei. Mama îmi zâmbi istovită şi mie acel zâmbet mi s-a părut atât de drag ca soarele care apare de după nori într-o zi mohorâtă şi de atunci chipul ei mi se asocia întotdeauna cu o rază solară luminoasă. Alături de ea se afla o legăturică: „Este surioara ta, mi-a spus cu blândeţe, dacă tu n-o vrei, am s-o dau unei vecine”. (Va urma)

VALERIA CIJEVSCHI

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: