Buchiseli. Poftiţi la petrecere

 După invitaţia de mai sus care vă pofteşte (din păcate!) doar în spaţiul vorbelor, fără vreun antreu lingvistic sofisticat intrăm direct în subiect, convenind că „meniul” lexical al ideii de petrecere (ne refererim, desigur, la sensul care sugerează o reuniune în familie sau a unor rude, prieteni, colegi, însoţită de masă, muzică dans…) este în limba română – poate semnificativ – destul de divers.

Prilejuite de evenimente majore din viaţă sau de iniţiative spontane în căutarea distracţiei şi a bunei dispoziţii după osteneala sau monotonia zilelor de muncă, petrecerile se aşază – cum ştie fiecare – pe o scară relativ întinsă, într-un crescendo al consumului de bucate şi de băuturi şi al decibelilor generaţi de voci dezinhibate, nu neapărat muzicale, şi de aparate / boxe reglate către un volum maxim. În mod firesc, şi cuvintele (sinonimele) cu pricina acoperă gradele urcătoare ale trăirii momentelor furate în folosul destinderii din curgerea celor adesea apăsătoare prin griji, emoţii, oboseală sau chiar eşecuri. Astfel, de la implicare în susţinerea potenţialului aducător de bucurie şi veselie al întâlnirilor şi adaptare la atmosfera creată se poate trece dincolo de hotarele decenţei şi bunului-simţ către ipostaze ale datului în stambă şi ale dezmăţului. Evident, este vorba despre temperamentele şi conduitele înclinate spre dionisiac. Pe de altă parte, s-ar putea spune, încălcând fără drept teritoriul străin nouă, al psihologiei şi psihiatriei, „ieşirile” de asemenea natură devin modalităţi de autodepăşire, dezmărginire, regenerare, defulare…

Deschidem lista termenilor din sfera anunţată cu cel pe care deja l-am pomenit: petrecere. Preluând înţelesurile verbului din care provine, a petrece (moştenit din lat. *pertraicere), el însuşi poate avea valenţe de omonimie, de vreme ce petrecerea vizează atât însoţirea pe ultimul drum a celui trecut la cele veşnice, cât şi întâlnirea întru amuzament şi plăcere. Chiar dacă s-ar părea că ne duce gândul spre o anumită atitudine a strămoşilor daci în faţa morţii, e greu de dovedit că aceasta a determinat cumulul semantic ciudat pe care l-am menţionat.

Tot cu origini latine şi, de asemenea, situat în sfera decenţei trebuie amintit ospăţ (moştenit din lat. hospitium), definit ca „masă mare, îmbelşugată”, a ospăta însemnând însă şi, pur şi simplu, „a mânca împreună cu alţii”. Pe filieră slavă am dobândit cuvântul praznic (din sl. prazdiniku), rezervat cu deosebire sărbătorilor religioase, dar desemnând şi o „masă mare, îmbelşugată, cu joc şi lăutari, organizată cu ocazia unei sărbători religioase, a unui eveniment important” (vezi MDA 2010).

După aceste lexeme…cuviincioase, continuăm, fără a le epuiza, trecerea în revistă a sinonimelor petrecerii prin alte câteva cuvinte cu sporită încărcătură semantică şi expresivitate, despre care s-ar putea afirma că vizează realităţi care depăşesc oarecum limita obişnuitelor reuniuni petrecăreţe. De semnalat că ele sunt toate de origine turcească şi nu fără legătură cu istoria noastră medievală şi, îndeosebi, a epocii fanariote.

  • bairam – din tc. bayrâm. Denumind, în primul rând, două sărbători cu care mahomedanii termină şi încep Ramadanul (cu acea ocazie – menţionează dicţionarele – domnii români trimiteau daruri sultanului şi altor demnitari turci), termenul a intrat şi în limbajul nostru familiar (mai ales al unor tineri care ţin să-şi supraestimeze intensitatea sau originalitatea petrecerii) cu sensul de „petrecere, chef”.
  • chef – din tc. kef, ke(j)f. Şi el polisemantic („bună dispoziţie”, „poftă”), intră în expresii ca „a fi cu chef”, „a face cuiva cheful”, „a avea chef de ceva” etc., dar înseamnă şi „petrecere veselă cu mâncăruri şi băuturi din belşug (şi cu muzică)”.
  • chiolhan – din tc.külhan „baie de aburi”. Turcii – spune Lazăr Şăineanu în dicţionarul său – petrec şi benchetuiesc la baie, astfel explicându-se semantismul românesc. Şi prin sonoritate, acest sinonim pentru „petrecere, chef mare” pare a sugera trecerea dincolo de decenţă, drept care nu-i este străină o nuanţă peiorativă.
  • zaiafet – din tc.ziyafet. Cu utilizare populară şi familiară, termenul a circulat, în secole anterioare celui de al XX-lea sub forma mai apropiată de origine – ziafet („Aici, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice” – Caragiale, „Boborul”, text tipărit la 1896, la 26 de ani după întâmplările Republicii de la Ploieşti – gandul.info, 21 mai 2019).

Ar mai fi, probabil, de amintit banchet (din fr. banquet, it. banchetto) şi – de ce nu? – paronimul său cu circulaţie populară benchet (din ucr. benket), care a dat verbul a benchetui.

Neavând nimic de oferit ca desert la finalul acestei petreceri – mă tem că, mai degrabă, în sensul de „trecere / pierdere (?) a timpului” – să ne consolăm cu ideea că, după acele multe buchiseli gramaticale, ne-am aflat şi într-o lume a cuvintelor destinderii.

I.NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: