Ia mamei (II)

Surorile Leontina şi Ştefania împreună cu mama lor Ecaterina Broască şi nepoata acesteia Valeria

Totuşi, din spusele fratelui meu ştiam că îmi plăceau perele din livada noastră şi pâinea neagră şi mirositoare cu care ne servea un vecin. Mai multe îmi amintesc de odaia în care locuiam cu un cuptor impresionant, pe care dormeau bunelul şi bunica, iar de partea cealaltă se afla patul meu. Îmi aduc aminte cum din gura cuptorului se scoteau pâini aburinde şi turte dulci în formă de cocostârci, steluţe şi diferite figuri geometrice. Bunica îmi spunea că aceşti „cocostârci” ne vor aduce primăvara mai degrabă. Tot în această odaie o sâcâiam întruna pe bunica să-mi spună de unde m-am luat eu pe lume şi o dată, când afară ploua, ea îmi arătă un nor sus pe cer şi îmi spuse: ”Dumnezeu te-a făcut şi te-a aşezat pe acel nor, iar de acolo ploaia te-a coborât în pridvorul din faţa casei, de unde tipa-tipa ai venit la noi”.

 Acest tablou frumos îmi plăcea foarte mult şi mi s-a întipărit în memorie drept o imagine luminoasă aducătoare de bucurii şi care-mi alina sufletul în momentele foarte dese de tristeţe şi necazuri copilăreşti, fără să-mi dau seama în acelaşi timp ce dramă inumană şi absurdă trăiau acele suflete de oameni în mijlocul cărora eu mă aflam şi datorită sacrificiilor cărora am supravieţuit în acea lume crudă. De aici provenea şi plăcerea mea deosebită de a umbla din vară şi până toamna târziu prin băltoace cu picioarele goale în toţi acei ani de război pe care i-am trăit împreună cu familia mea, însă nu prin băltoacele din curtea casei noastre, din Ucraina Vestică, cum ne spuneau nouă localnicii că, chipurile, de acolo am fi fost aduşi aici, ci prin cele din Kazahstan, pentru ca să aflu abia după ce mi-am trăit întreaga viaţă adevăratul loc de unde proveneam eu şi care se numea Bucovina şi să înţeleg că limba pe care o vorbeam cu mama, buneii, fratele şi celelalte rude ale mele era limba română. Din graiul pe care îl vorbeam atunci de la mama mi-a rămas în memoria de adult doar un singur cuvânt – „catrinţă”, dar şi aşa n-am reuşit se aflu de la cineva ce însemna el şi din ce limbă provenea. Astfel, lipăind prin băltoacele unui aul din imensa stepă kazahă, mi-am călit organismul şi până la vârsta de peste douăzeci şi cinci de ani n-am ştiut ce înseamnă bolile de gât sau de piept, însă a avut de suferit auzul meu, fiindcă din cauza unui abces de timpan am rămas surdă de-o ureche pe tot restul vieţii mele, ceea ce mi-a produs, în special în tinereţe, suferinţe şi incomodităţi de neimaginat, deoarece nu puteam stabili nici în ruptul capului din ce parte venea cutare sunet sau cutare zgomot – din stânga sau din dreapta. Deosebit de grav mă deranja acest lucru în activitatea mea profesională de profesoară de fizică, adică cu elevii la ore. Pentru ca să-mi dau seama care din ei vorbeşte, trebuia să-i privesc drept în faţă, să le urmăresc gurile şi expresiile chipurilor lor. De aceea, în mediul celor cu care eu convieţuiam şi contactam treceam drept o fată ciudată. Uneori mi se părea că cineva mi se adresează din partea stângă, dar nu auzeam când altcineva mă striga pe nume din partea dreaptă, din care cauză eram catalogată drept o „persoană stranie”. „Şi de ce te bucuri?” – mă întrebau iritaţi interlocutorii, fără să înţeleagă că satisfacţia mea era determinată de faptul că ei nu-şi dădeau seama că eram pur şi simplu surdă, ceea ce pentru mine reprezenta un lucru deosebit de jignitor. O dată, în mediul studenţesc în care mă aflam atunci, am avut imprudenţa să mă confesez unei prietene referitor la problema mea de auz, lucru despre care am regretat apoi foarte tare, fiindcă aceasta cu orice prilej căuta să mă umilească în public strigând în gura mare ca să audă toată lumea: „Ah, am uitat că tu eşti surdă!”. De aceea mai mult în viaţa mea nu am recunoscut nimănui vreodată că aş sta prost cu auzul, cu excepţia familiei mele.

Dar să revin la ferăstruica din vagonul care zile la rând uruia pe şine, ducându-ne pe noi toţi undeva tot mai departe şi mai departe. Eu vroiam cu tot dinadinsul să privesc prin mica ferăstruică aflată atât de sus deasupra capetelor noastre, fiindcă îmi imaginam că puteam să văd de acolo o altă lume, necunoscută mie, atractivă, fermecată. Dar era foarte greu să-i pot convinge pe acei alături de mine să mă urce acolo, deoarece bunelul era bătrân şi probabil neputincios, iar mama şi bunica de asemenea nu erau în stare, fiind mai mici de statură, după cum îmi închipuiam eu. Totuşi, până la urmă, cineva s-a îndurat de mine şi m-a urcat la ferăstruica zăbrelită prin care am văzut un drum ce gonea nebuneşte alături de tren, iar de-a lungul lui o mulţime de păpuşi alergând unele după altele, parcă într-un joc vesel de copii. Îmi imaginam că acestea aleargă după mine, strigându-mi numele, şi mie îmi părea atât de rău că, plecând de acasă în mare repezeală şi spaimă, mama a uitat să-mi ia jucăriile mele. Şi atunci am prins să-i rog pe cei alături de mine să-mi ajungă una din acele „păpuşi”, măcar una singură, că doar nu le-o fi părut rău, din cele foarte multe care rămâneau în urma noastră… pe stâlpii de electricitate sau de telegraf, fiindcă eu nu vedeam altceva decât izolatoarele pe care atârnau firele. Adulţii rămâneau însă surzi şi tăcuţi, iar în ochii mamei şi ai bunicilor străluceau lacrimi ascunse cu grijă. Desigur, nimeni din ei nu putea să-mi facă mie acest hatâr, ba mai mult, zile la rând trenul nici nu oprea în vreo staţie, ducând sufletele noastre în interiorul unei ţări imense, străine şi primejdioase. Se terminau rezervele de apă, iar acolo unde, totuşi, foarte rar staţiona trenul, apa se găsea cu mare greutate şi foarte puţină. Oamenii din vagon sufereau foarte tare de sete. În colţul nostru de vagon apa ce mai rămăsese era păstrată doar pentru mine, dar şi aceasta odată şi odată s-a terminat. Şi atunci eram lăudată de cei mari că sunt o fetiţă cuminte pentru că nu fac nazuri, însă mai târziu am depăşit şi această stare şi a prins să mi se facă rău. Nu aveam apă, iar trenul nu oprea nicăieri. Şi atunci bunica din partea mamei (Ecaterina Broască) îşi sacrifică sticluţa ei de aghiazmă, la care ţinea foarte mult şi o păstra undeva ascunsă ca ochii din cap, fiindcă credea cu tot sufletul ei că această apă sfântă ne va ocroti de orice nenorocire. Biata de ea nu putea şti că de acum înainte, în viaţa ei scurtă care-i mai rămăsese, nu va mai lua în gură nici un strop de aghiazmă şi niciodată nu va putea merge la biserică. Nu i-a fost dat să supravieţuiască în deportare, la fel ca şi tuturor celorlalte rude ale mele, care au trăit acei doi-trei ani, cât le-a fost scurtul soroc, într-un adevărat bordei, îngropat pe jumătate în pământ, în timp ce iernile din stepa kazahă erau deosebit de aspre, cu geruri de crăpau pietrele şi viscoale năpraznice. Bunica va muri la o vârstă cu puţin peste 60 de ani în urma unei pneumonii virulente. Născând şi ridicând pe picioare zece copii, dintre care unul a decedat de mic, pe toţi ceilalţi însă i-a lăsat la casele lor în pitorescul sat de lângă Carpaţi, numit Bahrineşti, din fostul judeţ Rădăuţi, după cum am aflat eu peste aproape şapte decenii, datorită perseverenţei şi îndărătniciei inexplicabile ale fiicei mele Natalia care nu ştiu de unde şi cum şi-a asumat această misiune imposibilă de a descoperi rădăcinile noastre. Bunica a trebuit să-şi dea duhul de una singură, deoarece nu a avut pe nimeni alături s-o îngrijească. Pe atunci, din marea noastră familie rămăsesem în viaţă doar eu, care de asemenea zăceam în neştire de mai multe zile suferind de o arşiţă foarte puternică provocată de aceeaşi boală gravă ca şi a bunicii. Soarta mea, însă, mi-a dăruit şansa ca să depăşesc această boală şi să rămân în viaţă, deoarece, cu puţin timp înainte mă luase o altă rudă de-a noastră, după cum mi-am explicat eu în toţi anii cât am trăit, pentru ca să aflu în cele din urmă, adică după şapte decenii, că femeia care m-a salvat nu avea vreun grad de rudenie cu noi. Când mi-am venit în fire şi puteam să mă ridic din pat, m-am întors la bordeiul nostru, unde imediat m-am îndreptat spre cofa cu apă, fiindcă eram chinuită de o sete insuportabilă, şi atunci abia am observat că bunica de acum nu mai era cu noi… (Va urma)

VALERIA CIJEVSCHI

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: