Petru Ursache – atlet al adevărului

Că adevărul umblă prin lume cu capul spart, nu mai e nicio noutate. E cel ce are un obraz. Minciuna, care şi-a pus încă de la începuturi un… obrăzar, ca să-şi ascundă cele o mie şi una de feţe, galopează şi aruncă mereu cu pietre, considerându-se fără de păcat. Cu alte cuvinte, are permanenta şi neruşinata pretenţie de a se substitui adevărului, considerând că, în felul acesta, va putea să dăinuiască în veci. Nimic mai fals! Goana ei de pretinsă cometă strălucitoare, antrenând adepţi şi slujitori fără coloană vertebrală, e de sorginte orizontală, iar tot ce rămâne la nivelul şarpelui e sortit pieirii, chiar dacă, temporal, otrava şi ura, azvârlite cu nemiluita, în dreapta şi în stânga, îi induc orbitoare satisfacţie, clădită adeseori pe suferinţă.

Să ne aducem aminte că Mântuitorul, în relaţie de iubire cu Duhul Adevărului, adresându-se Apostolilor, le atrăgea atenţia cu „Adevărat grăiesc vouă…”, sau chiar prin repetare „Adevărat, adevărat zic vouă…” şi că afirmaţia atotcuprinzătoare „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” îi dă adevărului consistenţa jertfelnică a verticalităţii şi, deci, a eternităţii. Iată ce nu recunoaşte, în mândria ei dementă, minciuna: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24, 35), după cum „nu vor trece” nici gospodarii acestui neam, elitele îndumnezeite, persoanele care păzesc şi practică sfânta rânduială a vieţii trecătoare întru nădejdea celei veşnice.

Am trecut cu amărăciune şi revoltă prin volumul lui Petru Ursache Istorie, genocid şi etnocid, ediţie integrală, publicată, prin strădania doamnei Magda Ursache, la Editura Eikon din Bucureşti, în 2019, cartea beneficiind de o vibrantă prefaţă, semnată de aceeaşi doctă şi, energetic, inepuizabilă luptătoare şi de o postfaţă, de fapt un eseu de 45 de pagini, scris, în stilu-i caracteristic, bine informat şi cu o logică de fier, de criticul literar Theodor Codreanu. Petru Ursache a alcătuit o carte zguduitoare, pe bază de mărturii şi documente, devenită ea însăşi un veritabil document al atrocităţilor comise de o clică străină şi lichelele acesteia asupra elitelor româneşti, imediat ce s-a consumat trădarea regală de la 23 august 1944. Inepţiştii momentului şi slugile stelei roşii, ieşiţi la suprafaţă din mizerabilele galerii vulpeşti, au încercat să inducă în eroare un popor întreg, zbierând lozinci precum „Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burgheji”, semănând ei groază şi teroare. În vremea asta, consemnează autorul, a intrat în funcţiune Tribunalul poporului (parşivă denumire!) de la Bucureşti, care condamna de zor şi în loturi (s.a.), pe bază de liste negre, o mulţime de „fascişti”, „trădători”, „criminali”, adică generali, miniştri, căpetenii politice, culturale şi religioase, într-un cuvânt, elitele patriotice, naţionale române. Cominternul ordonase, prin pumnul lui Vîşinski şi prin sinistrele figuri Ana-Luca-Teohari-Dej-Ceauşescu, zdrobirea, în chip stahanovist, a oricărei forme de rezistenţă de sub faldurile tricolorului românesc. Dacă la vremea Imperiului austro-ungar „un insolent”, îşi anunţa cititorii Mihail Eminescu, abia stăpânindu-şi revolta, declara în camera Ungariei precum că „naţiunea română nu există”, Petru Ursache ne informează, cu aceeaşi justificată revoltă, că Vasile Luca, secondat de Patriciu (Patrick), şeful Securităţii teritoriale, se opunea recunoaşterii Transilvaniei ca pământ românesc. Cu Ţara Basarabilor şi o bună parte din cea a Fagilor, smulse din trupul Ţării-Mamă, cu dezlănţuirea terorii de tip sovietic peste toate ţinuturile noastre şi cu staţionarea pe aceste teritorii a trupelor ruseşti, siluitorii istoriei încercau să destrame un statornic neam ce avea în sânge credinţa în Dumnezeu şi lupta pentru neatârnare. Din păcate, n-am dus lipsă de cozi de topor. În vreme ce omenirea de bună credinţă asista timorată la o deşănţată brucaniadă, resuscitată după nenorocita declaraţie a lui … escu („România nu mai are graniţe”), soţia tătucului de la „Iskra” dâmboviţeană, procurorul Alexandra Sidorovici, nu prididea cu demascarea în ritm alert a „bandiţilor”, „fasciştilor”, „chiaburilor”, „criminalilor”, „elementelor dubioase”, „trădătorilor”. Pe aceştia îi aşteptau călăii din temniţele răspândite în întreaga ară, adevăraţi diavoli cu chip stâlcit uman, pentru care cea mai mare satisfacţie era să vadă ţâşnind sângele, ori pe bieţii nenorociţi întorşi împotriva propriei persoane şi a semenilor din odioasele celule. Suntem în faţa unor mărturii halucinante, precum cea de mai jos, surprinsă de Petru Ursache în esenţa ei: Spusa lui Maromete, directorul închisorii de la Jilava, „comandantul celei mai sălbatice închisori, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti” (Grigore Caraza – Aiud însângerat), („Nişte proşti nemţii cu Auschwitz-ul lor!”), poate fi astfel tradusă: complexul concentraţionar a căpătat aspecte mai întunecate, mai terifiante decât Auschwitz-ul, întrecându-se cu imaginarul mitologic din toate timpurile. Aici, la Jilava, funcţiona aşa-zisa Casimca, o imitaţie a arhitecturii Infernului, un microcelular, ne avertizează Petru Ursache, un loc rezervat cadavrelor vii, cimitir şi moarte, imaginat de generalul rus care răspundea de închisorile comuniste din celebra troică bucureşteană Nicolschi-Bodnarenko-Zeller.

Începutul fusese făcut la vedere, în urma Diktatului din 26 iunie 1940, când, în „săptămâna roşie” (a se vedea cartea lui Paul Goma cu acelaşi titlu) au fost măcelăriţi, deportaţi ori împuşcaţi, în Bucovina şi în Basarabia, de către evrei şi ucraineni, mii de români. Într-o singură săptămână au fost ucişi 282 ofiţeri, 42 876 soldaţi şi gradaţi, 356 cadre auxiliare (nemaivorbind de civili), o barbarie strigătoare la cer şi etnocid imprescriptibil, care a continuat încă mulţi ani atât în teritoriile pomenite, cât şi în România.

La Sighet au fost exterminaţi, printre alţii, şi vechii unionişti (mai toţi mari ardeleni, basarabeni, bucovineni) şi tot aici şi-a găsit sfârşitul Iuliu Maniu. Astăzi groaznica puşcărie de la Sighet a devenit memorialul cumplitei dureri (mulţumiri Anei Blandiana şi regretatului Romulus Rusan), unde a refuzat să intre Elie Wiesel, motivând repetat că „Aţi ucis!”. Şi adaugă imediat, pe bună dreptate, Petru Ursache: E drept, răspunderea pe ţară asupra penitenciarelor o aveau la data respectivă, din partea Internelor, Nicolschi şi Dulgheru (Dulberger). Gherla era administrată de o altă fiară, pe nume Goiciu (cumnat cu Gheorghiu-Dej), unde a pătimit şi scriitorul deja pomenit Paul Goma, autorul unei lucrări purtând ca titlu numele sinistrei puşcării. Torţionarului de aici îi face un memorabil portret Nistor Chioreanu în Morminte vii, preluat de Petru Ursache: „Părea o fantomă. Era un fel de Scaraoţchi – diavol în carne şi oase. (…) Avea braţe lungi de gorilă şi părea că adulmeca mereu câte ceva ca să sfâşie. Era nemulţumit că nu i se iveşte prilejul. Se vedea că îl caută.” Peste închisoarea din Aiud a tronat o vreme un alt monstru, sub numele Gheorghe Crăciun (ce uriaş paradox!), despre care Grigore Caraza a scris că „rămâne unul dintre marii călăi ai acestui neam”. La Piteşti acţiona nu mai puţin vestitul Ţurcanu, un descreierat tronând peste un asasinat în masă sub forma perversă a reeducării studenţilor şi elevilor. Las, în continuare, cititorul pe seama celor dezvăluite de Petru Ursache, pe baza relatărilor lui Grigore Dumitrescu: „Într-o primă fază, Nuti Pătrăşcanu a fost dezbrăcat la pielea goală şi purtat prin «culoarul suferinţei», adică obligat să treacă prin faţa celor doisprezece roboţi cu bâtele în funcţiune, şase de-o parte, şase de alta. Ţurcanu îl împingea din urmă, având o vargă metalică în mână. În faza a doua, cei doisprezece s-au aşezat grămadă peste nefericitul în cauză, făcând fel de fel de drăcării până când a început să lase din el să curgă şiroaie de sânge şi de fecale. În faza a treia, victima era obligată să le mănânce în grabă, fără să rămână urme.” Exista şi o ultimă fază e experimentului, când, sub presiunea nemiloasă a torţionarilor, cel „reeducat” dădea o declaraţie scrisă, cu formula de început „Subsemnatul bandit…”. Potrivit celor declarate de Grigore Dumitrescu, Lena Constante, Ioan Ianolide, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, părintele Nicolae Steinhardt, părintele Iustin Pârvu şi atâţia alţii, troglodiţii învestiţi cu funcţii au încercat, prin cele mai brutale mijloace, să nimicească omul, sub dublul aspect: distrugere fizică, ori cea a conştiinţei de sine. Ba au avut aroganţa să transforme, prin bâta ideologică, ara întreagă în ceea ce numeşte de câteva ori Petru Ursache celularul mare. N-au reuşit.

Grigore Caraza declară în scris că refuză ferm „reeducarea”. Imediat este aruncat în izolare completă, în celula-grotă, vreme de 65 de zile. Şi iată reverenţa profesorului-autor, ţinut sub obroc de nişte tovi de la Universitatea din Iaşi (ăştia n-auziseră că lumina se ţine în sfeşnic, mulţumindu-se cu opaiţul cominternist băgat sub ochi de Pantiuşa şi acoliţi): O singură persoană l-a întrecut pe Caraza în privinţa numărului de zile de izolare: prinţul Alexandru Ghica. A executat 70 de zile. E de pomină atitudinea de o exemplară dârzenie şi verticalitate a ofiţerului Nae Cojocaru. Aflat, aşa cum rezultă din amintirile lui Marcel Petrişor, în faţa satrapului Crăciun de la Aiud, acesta îi răspunde fără urmă de frică: „Ce s-ascult, călăule? se răţoi Cojocaru la Crăciun. Sentinţa voastră? O ştiu! Executaţi-o odată, dacă aveţi curajul, nu ne omorâţi cu foamea!”. Aceeaşi atitudine o are şi Nicolae Steinhardt, lăsându-l perplex pe acelaşi bătăuş. „Mă simt onorat că stau aici pentru poporul român. Mare onoare mi-a făcut!”, încheind discuţia cu „Sunt simplu soldat în armata naţiunii mele.” Un exemplu de o uriaşă generozitate şi iubire, în mijlocul unui ocean de ură, ce nu trebuie uitat o clipă: Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor” („ Fraţilor, a rostit el cu blândeţe în glas, să le răspundem cu Rugăciunea inimii. Şi să perseverăm până când obştea noastră va reuşi să întemeieze o mică Filocalie a temniţei.” I-au fost imediat alături Ioan Ianolide, Virgil Maxim şi Marin Naidim), obţine, în sfârşit, în spitalul pentru deţinuţii politici de la Tg. Ocna, doza de streptomicină, pe care o oferă pastorului luteran Wurmbrand – evreu. Şi încă un moment de-a dreptul impresionant: Sfânta Liturghie a Învierii în mine de plumb din Baia Sprie, la 150 de metri sub pământ, şi mărturia părintelui Iustin Pârvu, prin strădania poetului Adrian Alui Gheorghe: „Trupuri măcinate, chinuite, obosite, muncite, flămânde, ascunse în măruntaiele pământului, la peste cinci sute de metri, îşi mărturiseau forţa credinţei şi iubirea, oamenii depuneau astfel mărturie că nu puteau fi înfrânţi. Cine crede cade sub cruce şi se ridică. Cine nu crede este strivit de cruce.”

De luat aminte! Şi de ştiut: Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, alături de cei deja pomeniţi (şi câţi alţii!), reprezentau repere morale de rezistenţă. Şi mai aveam la vremea aceea, când grozăvia „steluţei celei de sus” se abătuse asupra Ţării, noduri de rezistenţă în toţi munţii, ocrotitori dintotdeauna ai bravilor români. Să nu uităm că cei mai destoinici generali (peste 50) au fost decimaţi fără milă, inclusiv foarte mulţi ofiţeri cu grade mai mici. Aşa se face că între 1944 şi 1946 armata română era complet decapitată, iar în intervalul 1946 – 1947, odată cu asasinarea Mareşalului şi cu abdicarea regelui a avut loc ultimul act, anume desfiinţarea în totalitate a oştirii române, de glorioasă tradiţie militară, aşa cum s-a remarcat în ultimele războaie, începând cu cel al Independenţei, din 1877. Statistica dezvăluie, precizează Petru Ursache în carte, că războiul ne-a costat peste 300.000 de morţi, a venit pacea cu suferinţa a peste 2 milioane de persoane: reţinuţi, anchetaţi, condamnaţi prin sentinţe judecătoreşti, condamnaţi administrativ, internaţi în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportaţi, pentru ca, în final, să piară, în lagăre şi închisori, cam tot 300. 000. De fapt, era o pace aparentă, căci maşinile negre viermuiau în toată ara după cei de pe listele de aceeaşi culoare, îngrozind omenirea. Din păcate, starea s-a prelungit, catifelându-şi arsenalul, având în vedere că noii ideologi au atârnat „bâta ideologică” în cuiul lui Pepelea, iar ţinta „mitraliată” după 1989 e naţionalist, patriot (o rachetă americană poartă acest nume!), tradiţionalist, conservator, ţăran, în sfârşit, român. E, altfel spus, după Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, citaţi de Petru Ursache, „România profundă”, este România creştină, cu tradiţii şi obiceiuri, de care se împiedică mereu cominterniştii de ieri şi de azi, adepţii ofensatoarei formule „corectitudinea politică”. „Omul recent”, aflat în minoritate, un luminat? Dar lumina aparţine Eternităţii, e a lui Dumnezeu şi nu are nimic comun cu autoiluzionarea acestuia. E, să se ţină minte, lumina care a strălucit în celulele comuniste şi la 560 de metri adâncime, din care s-au cuminecat martirii ştiuţi şi neştiuţi, aruncaţi în gropile comune, devenind temelia Bisericii, idee prezentă în volumul eminentului profesor Petru Ursache. „Omul recent”, toropit de propria autosuficienţă, o replică a celui promovat de marxism-leninism, are aroganţa, în secta lui, de a se lua de piept cu Dumnezeu. Nici o şansă!

Am avut punerea în scenă a condamnării comunismului în regia celor care l-au slujit, prin Vladimir Tismăneanu. Ar fi binevenită, în replică sau nu, ca BOR să declare una din duminicile de peste an a tuturor martirilor români din perioada totalitară. Sunt convins că şi Petru Ursache, plecat prea devreme, ar fi susţinut cu toată puterea un asemenea demers. O singură părere de rău: că nu i s-a oferit un fotoliu de academician. A meritat cu asupra de măsură!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: