Oameni şi cărţi

Cărţi închinate Centenarului Marii Uniri

Nicolae Iorga, „Memorii”, vol. 1-7, Bucureşti, Editura Paul Editions, 2018, 1.770 pagini

I.

 Ediţia din 2018 este reeditarea acelor „Memorii” în şapte volume care – spune biograful lui Iorga, Barbu Theodorescu – au fost publicate între anii 1931-1939, spre a reprezenta, chipurile, „mai mult o apărare” împotriva fostului său elev Carol al II-lea care, ros de ambiţii deşarte, se declara emfatic „al doilea Brâncoveanu al culturii româneşti” şi pentru aceasta voia să troneze singur peste toate partidele politice, peste toate personalităţile politice şi culturale, începând cu propria-i mamă, Regina Maria, cu propriu-i frate Nicolae, şi terminând cu Nicolae Iorga.

Ne pare rău, dar aprecierea biografului ni se pare mult exagerată şi prea puţin adevărată! Iorga, după cum se va vedea, scria doar la „comanda” lui interioară şi nu se sinchisea de nimenea din preajmă.

Ce spun despre el câţiva dintre contemporanii săi?

Istoricul literar şi, totodată, scriitorul George Călinescu, cel cu o istorie literară cât o Himalaye, scrie, poate, cel mai bine şi totodată şi cel mai fără temei. El vedea în Nicolae Iorga Omul „care a jucat în cultura românească, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire”. Şi Călinescu îi face un portret uriaş, din lumini şi umbre: „Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ şi îmbibat de prejudecăţi, dar răzvrătit continuu, sărind cu iuţeală de la o atitudine la alta şi, totodată, tolerat în nestatornicia sa printr-o bună-credinţă care se simte, Nicolae Iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaş de tomuri (1.250 de cărţi şi peste 25.000 de articole – n.n., M.I.) scrise şi prin multiplicitatea preocupărilor”. În continuare, Călinescu, care îl aprecia ca fiind „minor în toate”, spune totuşi că „…în istoria politică Nicolae Iorga ştie atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăşi va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor”. „Dar, de patruzeci de ani, Iorga este printre contemporani un neînţelegător, aprobat doar de rataţi…”. „…a fi descoperit de Nicolae Iorga este în majoritatea cazurilor dovada sigură a lipsei de vocaţie. Istoricul combate în revistă pentru un «Cuget clar»”, fără a se vedea bine care sunt criteriile sale, şi întocmeşte scandaloase liste de «cărţi bune…» A aţâţat pe neizbutiţii obscuri, a stârnit în mulţi cititori, care îl urmează, ura împotriva a tot ce este nobilă sforţare de creaţie, a făcut pe adevăratul artist odios publicului! «Istoria literaturii româneşti contemporane» este opera cea mai bizară ce se poate închipui, interesantă ca jurnal interior şi ca operă polemică…”. Sau „a ţinut pomelnicul tuturor oamenilor de seamă morţi, iertându-le păcatele, cu melancolie compunându-le un fel de inscripţii pe mormânt” (Călinescu, p. 612-614).

Mai cuviincios şi mult mai obiectiv, Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români” (1911), descifra şi evalua criteriul după care întrezăreşte şi preţuieşte Iorga valoarea paginilor scrise de cineva – „lupta” – lupta culturală, politică sau de orice fel pentru progres uman; Iorga este un istoric al valorilor culturale, nu un istoric al valorilor artistice, precum Călinescu: „Dacă atmosfera morală în care pluteşte oricare din paginile lui Bălcescu este «cucernicia», aceea a scrierilor lui Nicolae Iorga este «lupta». Nu este rând desprins din opera acestuia, nu există o expresie a unei păreri sau a unei impresii oricât de particulare, care să nu fie apărată sau câştigată împotriva cuiva… Iorga este un polemist… Prin această particularitate, întregul scris al lui Iorga trăieşte în atmosfera unui vibrant dramatism. Portretul omului fizic şi moral alcătuieşte unul dintre sectoarele cele mai glorioase ale artei scriitoriceşti a lui N. Iorga… Ceea ce pare preocuparea statornică a acestui scriitor este mai mult tendinţa de a sili impresiile să intre într-un spaţiu relativ restrâns, decât aceea de a se dezvolta. Metoda sa e mai mult sintetică decât analitică… Portretul artistic a lui Iorga n-ar fi complet dacă n-am considera în el pe moralistul făuritor de sentinţe şi maxime, în care lapidaritatea maioresciană obţine una din cele mai importante continuări ale sale şi asta tocmai la acest artist al cuvântului care, în ale operei sale, ne cucereşte prin abundenţă şi densitate…”.

Psihologul şi mai ales filosoful, ideologul personalismului energetic Constantin Rădulescu-Motru vedea în Iorga pe Omul care „a întrupat puterea de muncă intelectuală a veacului nostru în gradul cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi… Râvna lui adâncă de a cunoaşte şi de a îmbogăţi şi împărtăşi şi altora cunoştinţele sale, l-a făcut cercetător în cele mai variate ramuri ale culturii… creator în scris şi în cuvânt de o fecunditate fără seamăn. Nu este răstimp, fie cât de întunecat, din trecutul poporului nostru, în care înţelegerea lui ageră să nu fi pătruns pentru a aduce lumină. N. Iorga a studiat deopotrivă şi istoria popoarelor învecinate, punând în ele multiple corelaţii, pe care ridica pe urmă sinteze… Alături de cercetarea pe câmpul faptelor istorice, merge la Iorga cercetarea în domeniul literaturii şi al artei”, ceea ce, din păcate, Călinescu, poate, din orgoliu sau răutate, nu vedea şi, i-a contestat.

Perpessicius (Dumitru Şt. Panaitescu), poet şi critic literar mai ales, a considerat că: „Dacă a fost mintea cea mai cuprinzătoare din câte a cunoscut neamul acesta, dacă prin el s-au rostit în clipele cele mai grave înseşi destinele Patriei şi dacă a dezmormântat şi însufleţit mai mult ca oricare altul trecutul nostru istoric, Nicolae Iorga n-a încetat o secundă, din anii tinereţii dintâi şi până la ultimele clipe ale prodigioasei sale vieţi, să stea în slujba scrisului românesc, la posturile de comandă sau la ariegărzile de acoperire, în iureşul luptelor sau bivuacul popasului, cu aceeaşi patimă şi cu aceeaşi bună-dispoziţie, totdeauna şi oriunde”.

…În sfârşit, când, în noiembrie 1940, N. Iorga a fost omorât mişeleşte de legionari – şi 47 din cele mai vestite universităţi ale lumii şi-au coborât drapelul în bernă, în semn de doliu fără seamăn –, poetul şi omul politic Nichifor Crainic (Ion Dobre) – promotor al revistei Gândirea” şi conducător al curentului gândirist –, scria: „Într-o zi blestemată, România a luat cunoştinţă că Nicolae Iorga a fost asasinat mişeleşte de o echipă legionară. Inimile s-au oprit în loc! Universul s-a întunecat, întocmai ca în vremea răstignirii lui Iisus Hristos! Proporţiile crimei erau aşa de covârşitoare, încât ea devenea incredibilă. Oricâte orori s-ar fi imaginat, una ca aceasta n-ar fi putut fi concepută! Un Nicolae Iorga ucis de naţionalişti? Răspunde tu, generaţie a Războiului Întregirii Neamului! Tu, care ai fost clădită de geniul lui! Răspunde tu, ţară, care ai fost România Mare şi el ţi-a fost tată, spiritual şi moral!” (Nichifor Crainic, „Zile albe, zile negre. Memorii”, 1991, p. 330. Unii au zis, alţii au şi scris că au fost „uneltele Moscovei”, ca şi cei ce l-au inoculat cu microbi şi l-au terminat pe Ionel Brătianu! … Să răsfoim în numărul următor cele şapte volume despre oamenii care au realizat România Mare şi erau formaţi s-o reformeze şi consolideze în numai două decenii de viaţă paşnică! (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: