BOOKiseli. În şi dincolo de orizontul local

Cartea mi-a sosit ca o veste bună şi mângâietoare pentru nostalgiile dezrădăcinării proprii dinspre aşezarea de pe Valea Buzăului care-l recunoaşte drept patron spiritual pe Vasile Voiculescu. Autorul ei, Gheorghe Postelnicu, care şi-a împlinit meritoriu aspiraţiile de a-i lumina profilul literar şi biografic excepţional şi chiar de a-i călca pe urme nu doar ca cercetător, ci şi prin asumarea unor idealuri spirituale materializate în reuşite scriitoriceşti majore, continuă – integrate unui larg spectru de preocupări culturale – demersurile prin care îşi dedică talent, perseverenţă şi energie intelectuală afirmării identităţii orizontului existenţial pe care-l reprezintă. Astfel, cel care şi-a cucerit statutul de apreciat scriitor ca prozator, critic şi istoric literar, după Dicţionarul dascălilor pârscoveni (2013) şi Vechi familii pârscovene (2016, în coautorat cu Dumitru Scoroşanu), surprinde acum (de fapt, după câte surprize a prilejuit publicând – începând din 2006, cu romanul Vâsla de sare – cel puţin câte o carte în fiecare an, cuvântul „surprinde” devine nepotrivit) cu un Jurnal pârscovean (Editura PIM, Iaşi, 2019).

O primă observaţie asupra volumului se impune să vizeze însuşi titlul, care ar putea deruta la primul contact, trimiţând aşteptările către eventuale însemnări cotidiene personale. Fără a lipsi asemenea consemnări, mai ales în varianta evocării unor evenimente şi a unor opinii, el acoperă, de fapt – cum constată cititorul chiar şi numai trecându-şi ochii peste paginile finale rezervate Cuprinsului – sensuri specifice mai degrabă termenului de „publicaţie”, de jurnal care dă seamă despre realităţi materiale şi spirituale din viaţa unei comunităţi şi, evident, a autorului. De aici caracterul compozit concretizat în diversitatea subiectelor abordate în cele cinci capitole: Preliminarii, Voiculesciana, Critice, Jurnal pârscovean şi Vechi case pârscovene.

Deşi nu ne propunem prezentarea de referinţe detaliate despre fiecare capitol, trecerea în revistă a subiectelor dominante nu poate fi ocolită. Astfel, în Preliminarii, profilul autorului dimensionat valoric şi în multitudinea şi substanţa preocupărilor prin aprecieri formulate de câţiva publicişti în 2017, când împlinea 70 de ani, este completat printr-o seamă de opinii pertinente ale semnatarului cărţii despre condiţia comentariului critic (Critica criticii), afectat adesea de îngăduinţă, de „păcatul acordării superlativelor” cu lejeritate, de tendinţa de a vedea „valoare şi geniu acolo unde nu există”, de evitarea „diagnosticului negativ”, ceea ce încurajează „mediocritatea şi impostura” etc. „Emoţia este idealul meu artistic”, declară, printre altele, Gh. P. în Literatura, o experienţă fundamentală, iar în ultimul text al capitolului identifică Similitudini între etape esenţiale (postbelice) ale instituirii ordinii culturale şi ierarhiei (non)valorilor.

Voiculesciana, capitol foarte consistent (demn de a stârni maxim interes din perspectiva istoriei literare), adaugă noi amănunte în cunoaşterea biografiei şi personalităţii scriitorului căruia i-a consacrat monografia Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu (Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2012). Sunt vizate, printre altele, Un roman sentimental, cauzele morţii scriitorului, „uluitoarea memorie lexicală” a poetului-martir etc.

Critice (cel mai întins capitol; vreo 77 de pagini din totalul de 220) reuneşte texte publicate în reviste cu difuzare naţională sau cu receptare în spaţiul buzoian şi în zone limitrofe ori apropiate acestuia. Nu sunt precizate aceste publicaţii, dar se pare că o parte dintre comentariile critice au apărut la rubrica specială (Cărţi şi reviste primite la redacţie) ori în alte pagini din revista cu apariţie trimestrială şi ţinută remarcabilă Întrezăriri, pe care a iniţiat-o în 2012 şi o coordonează la Pârscov. Autorii recenzaţi aparţin, în general, zonelor menţionate; cu excepţia lui Ion Gheorghe, considerat „Heghemonul protocronismului textualist”, căruia, de altfel, i-a consacrat două cărţi (Opera lui Ion Gheorghe, 2010, şi Ultimul poet dac, 2014), lipsesc aşa-zisele nume „mari”, în vogă la nivel naţional, unele – se insinuează undeva – susţinute de „secta culturală exclusivistă”, cei abordaţi bucurându-se (?!) însă de aplicarea principiilor sugerate în Critica criticii. Fie că se referă la creaţii lirice ori în proză, fie la încercări de critică literară, comentariile se menţin „în nota ponderaţiei oneste”. Predomină „judecăţi echilibrate” şi aprecieri graduale / nuanţate pe o amplă scară a evaluării, binevoitoare când este vorba de contribuţii oricât de modeste, dar fără „sfială şi prudenţă” când Gh.P. îşi exercită menirea de analist cu criterii şi măsuri de fineţe. Se resimte pregnant grija de a-i stimula în strădaniile lor pe cărturarii locali, pe marii anonimi „ai României tainice”, „care construiesc o frumoasă lume de cuvinte, de istorie şi visuri”; aceştia fiind  contrapuşi celor care impun dictatura autorităţii reciproc clădite, făcând posibile ierarhii îndoielnice.

Secţiunea care dă şi titlul volumului, de numai 19 pagini, în aceeaşi idee a alcătuirii după tipic miscelaneu, alătură evocarea luptei desfăşurate la Pârscov în noiembrie 1916, a vieţii culturale înterbelice în aceeaşi arie, a unei familii-emblemă de aici (Bârsănescu) şi a unei existenţe creştine exemplare pentru secolul al XVII-lea pârscovean (preotul Lăudat).

Vechi case pârscovene, ultima parte a cărţii, prin cele 40 de texte, se constituie într-un fel de continuare / completare a cărţii publicate în 2016 (Vechi familii pârscovene), de data aceasta în prim-plan aflându-se edificii locale care conferă o anume personalitate arhitecturală localităţii. Accentul cade însă şi aici, de multe ori, pe oameni şi istorii familiale, fotografiile color răspunzând eventualei curiozităţi în privinţa elementelor propriu-zise de specific arhitectonic. Se precizează totuşi, când e cazul, că o casă este „construită în stil de cetate, cu ziduri de piatră şi cărămidă groase”, despre alta că este „impunătoare” sau „ciudată”, „în stil local, cu mult material lemnos”, „de bun gust”, „emblematică pentru arhitectura locală a secolului trecut” etc. Aflăm nume de meşteri locali, dar şi despre implicarea în construcţie sau ca antreprenori a unor italieni, schimbări de proprietate,  renovări, precum şi despre evenimente şi personalităţi care au marcat fiinţarea unor clădiri. Nu sunt trecute cu vederea casele „cu amintiri triste”, ale unor persecutaţi pentru legături cu mişcarea anticomunistă, şi nici cele părăsite, „singure” (”Nu e nicio îndoială, casele vorbesc. Ele cer ajutorul. Se tânguie.”)

Privind ansamblul demersurilor concretizate în carte, se poate (re)afirma hotărât că autorul are conştiinţa unei misiuni asumate în raport cu spaţiul existenţei sale. Chiar dacă, uneori, comunităţii şi celor ce ar trebui să-i  fie, ca intelectuali, corifei li se reproşează o oarecare inerţie şi apatie, tot ceea ce el însuşi întreprinde îi atestă  – şi îi potenţează – optimismul ziditor. Încercând, câteodată, un sentiment de frustrare în condiţiile confruntării unor confraţi cu nedreptăţi ale haosului axiologic în care contează prea frecvent criterii extravalorice / extraliterare, scriitorul Gheorghe Postelnicu beneficiază de energia şi talentul apte să înfrunte potrivniciile, fapt demonstrat de prezenţa sa statornică şi substanţială în peisajul cultural buzoian şi dincolo de acesta. Ca detaliu legat de invocata energie, ar mai fi de spus că cel ce se arată „uluit de plasticitatea şi blândeţea limbii române, de cuvintele care se alătură, se topesc, se coagulează în construcţii sintactice neaşteptate” impregnează propriul stil cu forţa expresiei clare, dar cu bogate resurse semantice, cu vigoarea cuvântului limpede, netocit, percutant şi adesea tăios.

I.NEDELEA

P.S. Cititori ai ziarului „Crai nou” s-ar putea întreba, nedumeriţi, ce justifică prezenţa unui autor buzoian într-o publicaţie a Sucevei. Dintr-un răspuns posibil mai larg, selectăm câteva argumente, ocolindu-le pe cele… subiective: pentru că este vorba de un militant pentru creşterea interesului faţă de faptele de cultură de orizont local şi pentru extinderea acestui interes dincolo de asemenea limite, prin difuzare firească a valorilor; pentru că, indiferent de „baştină”, unele iniţiative pot constitui sugestii pe alte meleaguri; pentru că între cititori există un număr semnificativ de persoane originare din sau cu legături în zona vizată, care – e de bănuit – s-ar bucura să afle noutăţi de pe acolo; pentru că o anume identitate spirituală trebuie cunoscută, ca entitate alcătuitoare a întregului naţional…   

     

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: