Băcăuanul Constantin Călin, cu rădăcini adânci în solul udeştean, profesor universitar, om de cultură, cel mai avizat exeget al operei lui George Bacovia şi nu numai, a scos recent de sub tipar, la Editura Babel, Bacău, 2019, o carte de excepţie „În plină lumină”, Breviar, dedicată „Lui Ducu – pentru multele sale zbateri”. Însumează 96 de texte, distribuite în 283 de pagini, o carte document, o carte instructivă pentru minte şi inimă, cu un desen pe prima copertă, aparţinând lui Gheorghe Zărnescu. O primă remarcă. Este foarte fină la pipăit, parcă ar aluneca spre suflet.
Din „Miza şi restul”, primul text, aflăm că autorul a avut de ales între sfatul unui binevoitor, „Dă o carte suplă, cu un cotor de câţiva milimetri, dacă vrei să fii citit”, şi propria-i decizie. Nici titlul la care s-a oprit nu-i „cum mi s-a recomandat”, mărturiseşte el. Argumentele proprii nu se negociază: „Sunt un om de vârsta a treia, pentru care lumina e importantă atât medical, cât şi moral. Mai tânăr de cât sunt eu acum, Alecsandri îi declara unui prieten: „Îmi trebuie lumină şi căldură, lumină aurie care să-mi intre în ochi şi când ei sunt închişi şi să-mi pătrundă chiar în inimă. Asta e tot ce-mi doresc pentru restul vieţii”. De aceeaşi dorinţă e cuprins şi Constantin Călin pentru că „Lumina clarifică şi simplifică. Sub ea nu-i loc de mistificări”. „În plină lumină – subliniază autorul – un „Breviar, deci o carte instructivă, menită unei lecturi repetate, cu reflecţii asupra unui spectru larg de chestiuni morale, politice şi sociale”. Din cauza densităţii lor, le-a numit „dispersii”, „ivite spontan, cu reacţii directe, aproape viscerale… Definite exact, sunt mai degrabă mici fragmente de jurnal. Forţamente subiective, cristalizează senzaţii, observaţii, impresii” (p. 6).
În plină lumină – concluzionează autorul – „înseamnă, finalmente, în plină activitate: una trăită intens şi reflectată sincer”.
Iată, aşadar, suficiente motive să pătrundem încrezători şi cu răbdare în conţinutul ei. Eşti atras încet, încet ca într-un labirint, unde descoperi lucruri argumentate cu termeni, citate, date din diferite perioade istorice şi literare, minuţios cântărite şi plasate în text cu talentul autorului, un erudit de marcă.
Din cele peste 700 de dispersii, unele pline de înţelepciune, altele de-a dreptul savuroase, pline de umor sănătos şi ironie, citez doar trei: „Condiţia mea: am fost condamnat să ştiu multe despre cei care n-au ştiut şi nu vor şti niciodată nimic despre mine” (p. 56), cu permisiunea anticipată de a-l contrazice. Se ştiu multe, un om de o modestie incomodă uneori, de un bun-simţ adesea regăsit în varii exemple, în carte şi în viaţa de zi cu zi, un suflet iubitor de adevăr şi dreptate pentru destinul acestui popor aflat, pentru a câta oară, la răscruce de drumuri. Dar câte nu se ştiu! Iată alte exemple: „Am ADN bucovinean, ceea ce, în certe cazuri, înseamnă mai mult chiar decât ADN de «elitist»” (p. 80); „În muncă, se verifică nu numai priceperea şi rezistenţa, ci şi onestitatea” (p.81), devenită azi floare rară, înconjurată de ipocrizie, corupţie, mediocritate, ură, minciună, vulgaritate etc. Totul este expus la lumina zilei pentru a se vedea în mărime naturală, din toate părţile, dar şi în profunzime, răul sub diferite forme deoarece „Timpul nostru: timp fără ancore” (p. 67).
Trimiterile la texte biblice, inspirat selectate, unele despre patimile lui Iisus, în paginile ce ni-L evocă biruitor, „sunt cel mai pregnant exemplu din istorie că ideile mari supravieţuiesc celor care le lansează şi că, în anumite cazuri, efectele lor sunt vaste şi durabile” (p. 67). Ne trebuie mai multă încredere în noi înşine, fără ură şi dezbinare, autorul întrebându-se, pe bună dreptate: „Oare Dumnezeu ne judecă şi după calitatea credinţei noastre?” (p. 75). „Mai multă lumină înseamnă – oriunde şi oricând – mai puţină dezordine; chiar şi în noi înşine, la toate vârstele” (p. 88).
Constantin Călin sugerează o serie de soluţii prin care să înălţăm ancore solide, să construim numai cu mintea limpede, în deplină armonie. A devenit însă o practică păguboasă ca ceea ce a realizat un guvern să fie dărâmat de cel care îi ia locul, stropind din plin cu veninul acumulat. Se mai poate vorbi de un progres real, de respect, de unitate de idei, de o adevărată democraţie?
Cele câteva exemple de mai sus sunt doar o invitaţie la lectură, autorul fiind şi un excelent portretist, un înverşunat împotriva îngâmfării, ignoranţei, plagiatului, hoţiei, manipulării, obedienţei etc., reuşind să „expună” o galerie de personaje cocoţate nemeritat în politică, unele de tot hazul. Totul cumpătat, cu măsură, nimic în plus sau în minus, ridiculizând defecte omeneşti „ce frizează uneori paranoia”.
Galeria se deschide cu Victor Ponta, al cărui nume derivă din „pontaş”, rămâne „bătrîn băiat obraznic”, „cîrlanul”, cum a fost alintat de Ion Iliescu, iar „cine l-a numit «Micul Titulescu»”, a glumit prost, căci n-a trecut dincolo de „mască”. Are „dincolo de înălţime şi faţa mongolică, mers «ca un cosaş», iar când se apleacă puţin, e contrabasistul din formaţia de jazz Monty Alexander”. Celelalte „calităţi”, în culori adecvate, din perioada cât a fost prim-ministru, elocvente sub raportul neştiinţei şi al neputinţei de a conduce, completează tabloul. „Nu a ţinut niciodată un discurs pe măsura funcţiei, iar când a polemizat, a vorbit ca «dincolo de barieră», rămânând „definitiv captiv, limitelor sale”. „Doctorul” Ponta este „un îndrăzneţ până la neruşinare”, caracterizându-l „obrăznicia, minciuna, mitomania, are onoarea sa iremediabil pătată, ţinteşte din nou sus”. Vorbele dintr-o Scrisoare a lui C. Negruzzi i se potrivesc ca o mănuşă: „Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obrazul să cauţi loc în rai?”. I s-au atribuit şi alte „calităţi”: tupeist de o „vastitate ce frizează paranoia”, exersat doar în „politica de animozitate”.
La loc de cinste l-a aşezat pe Becali, „un nume propriu des auzit. Enervant de des. O prezenţă ostentativă, superstiţiosul care face bani din «cîştig urît”» (I Petru, 5,2). Printr-o serie de cuvinte meşteşugit alese, autorul apropie cititorul de „manechinul împopoţonat cu «haine de firmă», predicînd austeritatea”.
„Latifundiar” cu mentalitate de ciocoi – „Boier Căcărează”, „botezat” după chipul şi asemănarea sa de către regretatul Vadim, „naşul său politic”, este arogant, iritant, jignindu-i chiar şi pe amicii săi cu epitetul dispreţuitor de „zdreanţă”.
Noroc de „sejurul” la Poarta Albă pentru a afla că „Boier Căcărează” e „autor” de cărţi, „deloc obişnuit, un vitezist”, „un talent” de „Cartea recordurilor” la prostie şi îngâmfare. Numai în şapte zile (cifră de basm din Pipera) a dat la lumină una dintre „opere”. S-ar răsuci acolo, în mormânt, dacă ar auzi asemenea enormitate, spre exemplu Flaubert „căruia i-a trebuit trei zile pentru un pasaj de opt rânduri”, iar lui Rebreanu „o noapte întreagă pentru a scrie opt rânduri pe care le-a reluat în aceeaşi noapte şi le-a redus la şapte, atunci când a început lucrul la Răscoala”.
Cu atâta „cultură” acumulată acolo, odată cu revenirea acasă, a încercat oarece „şlefuire” cu profesori tocmiţi, apoi, păşind ţanţoş în politică, acolo chiar unde nu-i era locul. „Direct sau pe ocolite”, niciunul dintre „luminătorii” săi nu i-a spus că este mult mai greu să scrii o frază, alcătuită numai din simple propoziţii, decât să mulgi o capră sau să numeri mătănii. Tupeist şi obraznic, „plin de ifose” şi cu un mers de şmecher de cartier, dă interviuri numai de la „palat”, „fără nicio frămîntare intelectuală şi nici urmă al unei munci extenuante”. „Straşnic impostor!”
Lângă Becali, autorul a aşezat tabloul lui „o canalie contemporană, nicidecum un erou”, numit pe la televiziuni „Domnul Ghiţă”, văzut un personaj pozitiv doar de consumatorii de „dezvăluiri incendiare” şi „revelaţii” incontrolabile. „Ar fi injust, spune autorul, să fie comparat cu Pacepa, Assange ori cu Snowden. Profilul său e de «turnător», iar comportamentul e de «mistreţ rănit, cu milioane de euro în burtă, care s-a vrut din nou deputat cu partidul «rromînesc» al unui mic demagog ce şi-a pus emblemă pe Vlad Ţepeş”.
Pe bună dreptate, se întreabă autorul, de ce este nevoie să devalorizăm cuvântul „domn”, care, are sfinţenia sa pentru că „domnii autentici sînt «oameni de calitate»”, modele pentru societate, nu „suspecţi şi agramaţi, inexpresivi, care posedă diplome, dar nu şi doxă pe măsura lor”.
Interesantă remarca pe care o face Constantin Călin cu privire la faptul că toate parlamentele postdecembriste au fost inferioare Marii Adunări Naţionale, „ca sumă de intelectuali, enumerând pe Sadoveanu, Arghezi, George Coşbuc, C.I. Parhon, Gh. Ionescu-Siseşti, Traian Săvulescu şi alţii”. Cei de azi sunt slabi, nu „cremă” cum se consideră ei, „e jale mare!”.
Al treilea personaj, prototipul multora, „insul cu alură de boss şi înclinaţii de clănţău, căpăţînă mare, tuns perie, ceafă groasă, obraji rozalii, ochi bulbucaţi, gură agresivă plină de insinuări şi bale”, nu putea fi decât Mitică! Un „personaj” postdecembrist: „parvenit şi grobian, expeditiv şi arogant, mereu cu atitudini de bîrzoi şi gesturi ostentative, expresivitate argotică. Odată dulău, odată javră!”.
Constantin Călin mânuieşte „penelul” cu o dexteritate de invidiat, atent până la cele mai mici detalii, conturând fiecare portret la adevărata sa „valoare”. Aşadar, Mitică, prin nume evocă personajul lui Caragiale, care era „dulce”, glumeţ, cu haz, spre deosebire de Mitică de azi care „e acerb, nu o dată fiară”.
Galeria din prima parte a cărţii e completată cu Popescu Tăriceanu, al doilea om în stat, „fără greutate, şef ALDE, cu o ţinută de o solemnitate curcănească, zîmbet scrîşnit de fermoar închis, păşeşte fudul, ca o statuie de lut şi vorbeşte din fundul gîtului, nu înainte de a-şi pipăi nodul la cravată ori papionul de culoare roşie şi de a-şi controla manşetele”.
Autorul, echilibrat şi obiectiv, cu măsura exactă a cuvintelor şi cu ochiul său abil, a adăugat, deloc parcimonios, alte pete de culoare tabloului de mai sus: „În ciuda apăsărilor virile pe o noţiune sau alta, discursul său este tern, linear, banal, atît în atac, cît şi în apărare. Fraze în limba de lemn cea mai plată. Nici o «scînteie». Nimic demn de analele parlamentare, memorabil!”.
Prezentarea galeriei continuă cu alte personaje surprinse pe măsura potenţialului lor de a se manifesta pe întinse spaţii sufleteşti. Penetrant, cu „bisturiul” cuvintelor la îndemână, autorul nu iartă nimic şi nu lasă loc echivocului, înfierând virulent ceea ce este nociv unei societăţi pretinsă democratică.
În plină lumină cuprinde texte cu titluri bine alese şi abordează o varietate de teme din diverse domenii, care invită, cum s-a spus, la reflecţii şi luare de atitudini: datoriile zile; desen pe geamul îngheţat; moartea unui gen; răscoala zapciilor; invitaţie la autocritică; despre fidelitate; hoţi cu diplome superioare; da, indignării; întoarceri; topuri care întristează; dreptul la îndoială; sentimentul centenarului; despre aplauze; ţăranul către Mackenzen; povara albului; ca mutu la icoană; cu orice preţ; sărbători în trecut; altfel de bogaţi; cerşetor, da; măturător, nu!; revolta împotriva lui „trebuie” şi altele.
„Roata istoriei” se tot învârte, iar „întoarcerea la muncă” este calea cea mai sigură spre lumină, speranţă şi prosperitate pentru că „paradoxal, munca nu ne-a distrus, ci ne-a fortificat”, menţionează, la loc vizibil, Constantin Călin.
Cartea este structurată în trei capitole: Asteriscuri, Dispersii şi Zigzaguri, despre care autorul precizează: „Dacă ansamblul lor e coerent şi din el rezultă o etică, atunci, îmi îngădui să cred, mi-am atins scopul” (p. 6.).
În plină lumină este totodată şi un „medicament” de ultimă generaţie care, bine administrat, contribuie nemijlocit la îndreptarea multor lucruri care afectează societatea noastră.
Aplecarea atentă pe text, uneori reluată, dă măsura frumuseţii limbajului, într-o exprimare care încântă, lăsând urme ce vor deveni cărări care să ne însenineze mereu gândurile. Lectura ei este o bucurie care, rar, poate fi întâlnită.
EMIL SIMION
Comentarii