O epifanie a cocorilor 

Dintre „ritualurile” zilnice în vizita anuală, pe care de-a lungul timpului o făceam vara familiei Lovinescu, erau nelipsitele plimbări pe dealurile din jurul Fălticeniului.

Vizita respectivă începuserăm s-o numim „Vizita la Godenholm”, după titlul frumoasei cărţi a lui Ernst Jünger, care ne fermecase şi în care ne regăseam aproape ca personaje. Domnul Lovinescu, pentru puţinii oaspeţi care eram, deţinea, bineînţeles, rolul lui Nigromontanus.

Dar, oricât de importantă socoteam această „Vizită”, adevăratul ei miez îl constituiau acele minunate drumeţii de după-amiaza, cărora, după expresia găsită tot de Domnul Lovinescu, le dăduserăm nu-mele de hagialâcuri.

Aşa şi odată, într-o toamnă, la vreo trei-patru ore după masa de prânz, închizând după noi poarta Galeriei, ne-am început unul dintre neuitatele hagialâcuri…

Doar cât am traversat strada Sucevii ne-am adresat unul altuia cuvintele de ordine, ”atenţie! atenţie!”, care se refereau la vreun vehicul care trecea în goană prin faţa noastră. De la brutărie încolo însă, am mers tăcuţi printre blocuri şi când am ajuns la casa cu plăcuţa lui Ştefanelli, de pe fosta Uliţă a Rădăşenilor, am cotit-o la dreapta, în sus, pe actuala stradă Ion Creangă. Ceea ce parcurseserăm deja era de obicei fragmentul de început al hagialâcului nostru clasic. Ajunşi în actuala stradă Ion Creangă, începeam veşnicile minunări în faţa căsuţelor pe care nu încetam să le comparăm cu fel de fel de minunăţii din legendarul oniric al melancoliei noastre. Zic ”melancolie”, căci Domnul Lovinescu ne declarase „fiii crepusculului” şi acest fapt includea bucuria de a ne extazia de splendorile apusurilor, dar şi năzuinţa noastră spre ţeluri de neatins. Cu cât o construcţie de pe strada pe care mergeam avea o siluetă mai zveltă, cu atât mai mult o asemuiam unui templu chinezesc. Cu cât o prispă de lemn era cioplită mai simplu, cu atât o vedeam ca pe o stampă milenară japoneză. Din cauza acestor ”stampe japoneze”, m-am apucat să-i povestesc odată Domnului Lovinescu că ştiam din copilărie că bunicul meu dinspre tată, preot ortodox din tată în fiu, căpătase, nu se ştie cum şi din ce motive, porecla «Popa Nae Japonezu’». Domnul Lovinescu n-a pierdut prilejul să-mi explice că, pe meleagurile noastre, dar nu numai, poreclele au acoperit întotdeauna lucruri reale şi, ca să fie cât mai greu de dezlegat ce anume ascundea porecla, se foloseau metodele numite „chinezării” şi nu „japonezării”. Pentru el era clar că porecla bunicului provenea dintr-un tip de „chinezărie”. Ca alt exemplu aducea şi denumirea de „cnezate”, pe care el o socotea provenită evident de la „chinezate” . De aici discuţii nesfârşite despre „cneji”, „cneaghine” sau „cneajine” şi aşa mai departe, din vorbă în vorbă, până ajungeam la originea Mariei de Mangop, născută pentru a fi fiică şi soţie de Principe, „născută pentru a fi Doamnă”, cum s-a exprimat un istoric documentat în semnificaţia funcţiunilor. Pe strada Ion Creangă mi-a vorbit prima oară Vasile Lovinescu despre însemnele polare care împodobesc veşmântul funerar al celebrei soţii a Sfântului Ştefan cel Mare. Dar, despre acestea, poate, altădată…

Când hagialâcul nostru se petrecea aproape de ora asfinţitului – „era gia l’ora…” (Divina Comedie, Dante), în ferestrele caselor de pe strada Ion Creangă ni se năzăreau focuri vii, care ne trezeau amintirile unor lucruri neîntâmplate, dar de care eram siguri că făceau parte din istoria mitică a locurilor. Ne opream atunci încremeniţi în faţa câte unei asemenea căsuţe-palat şi o contemplam ca pe un vestigiu nepământean până ce, odată, locuitorul intrigat al uneia dintre aceste case a ieşit în capul scărilor să ne întrebe dacă dorim să vizităm casa. Am povestit cu altă ocazie această întâmplare din care am aflat, că într-o vreme, acel „palat” din viziunea noastră găzduia „Asociaţia vânătorilor”. Sigur că de la acest nume urmau alte şi alte descoperiri, care până atunci fuseseră bine „ascunse” de ochii lumii. Dar mai niciodată nu lipseau referirile la povestirea iniţiatică „Vânătoare de mistreţ” a lui Ernst Jünger, unul dintre scriitorii noştri favoriţi.

Poate, deja vă întrebaţi ce legătură pot avea aceste divagaţii cu întâlnirea noastră de astăzi. Au o foarte puternică legătură, deoarece prin cele relatate până acum aş dori să aflaţi cum, pe străduţele din târgul dumneavoastră, în prezenţa Domnului Lovinescu, ţâşneau, ca din nişte arteziene vrăjite, fel de fel de idei, fel de fel de subiecte, pot să le spun bijuterii ale identităţii locului. Cu timpul, am început chiar să cred că impulsurile cele mai importante pleacă totdeauna din Fălticeni. Şi, de multe ori, acest lucru mi s-a confirmat cu asupra de măsură. Un singur exemplu: în Anul Centenarului am găsit în România Literară, din 7 decembrie 2018, descris Zborul Marii Unirii, zbor foarte primejdios, eroic, dar care a permis în noiembrie, 1918, transportul de la Bacău la Blaj a celor mai importante acte pentru înfăptuirea Unirii. La întoarcere, pilotul locotenent, provenit de unde? din Fălticeni, bineînţeles, a adus guvernului României în Moldova minunata veste: hotărârea de unire a Transilvaniei cu România! Acest pilot, Vasile Niculescu – s-a născut şi a trăit în anonimat până la 90 de ani în Fălticeni, stingându-se din viaţă în 1981. Acum, gata, revin pe strada Ion Creangă.

Abia păşiserăm pe trotuarul din dreapta, cum te duci în sus, spre cârciumioara de pe vremuri a lui Hoişie, când, din pământ, din iarbă verde, am văzut că în faţa noastră mergeau doi cocori. Mergeau agale, ca într-o plimbare firească. Bineînţeles că eram impresionaţi, dar doar ne-am clătinat puţin capetele zâmbind unul către altul ca de un fel de glumă a ambianţei. Dar! Dar, eu, prima, fără nicio intenţie, am privit cu coada ochiului înapoi şi în urma noastră am văzut că la nici un metru şi ceva distanţă veneau alte două perechi de cocori. Atunci, pe muteşte, lam făcut atent pe Domnul Lovinescu, care şi-a întors de-a binelea capul şi a făcut o figură mirată, ridicându-şi dintr-odată sprâncenele, dar nu «a glumă», ci ca în faţa unei întâmplări stranii. Ne-am continuat mersul în susul străzii fără să vorbim, dar nu pentru a nu deranja cocorii, ci pentru că ne simţeam deja integraţi într-o „procesiune” prestabilită. N-am apucat să facem prea mulţi paşi, nici n-ajunseserăm încă la căsuţa unde locuia Creangă pe vremea catiheţilor, că înaintam într-un alai dens de cocori pe care nu-i simţeam când ni se alăturau, căci nu auzeam niciun fâlfâit, nicio bătaie de aripi. Pe stradă nu trecea nimeni altcineva. Am mers aşa până sus, la pas cu acei cocori. Eram ca întrun cortegiu ritualic păstrând, chiar fără să ne gândim, ritmul păsărilor. Am depăşit toate casele Fălticeniului şi am ajuns în dreptul uliţei pe care trebuia s-o luăm la stânga pentru a ajunge la Buciumeni, unde ne propuseserăm să ajungem în acea după-amiază. Când am traversat, uliţa era deja plină de cocori. Era ca un făcut. Mergeau cu noi şi noi cu ei, ne înscriseserăm pe acelaşi traseu fără să ne deranjăm, nu vorbeam deloc, căpătaserăm un fel de apartenenţă tacită la defilarea fantastică a cortegiului unor fiinţe ieşite din comun, cu totul rare. Mantiile lor cenuşiu-argintii în lumina de asfinţit sclipeau ca mătasea. Imediat ce am intrat pe uliţa străjuită de livezile de nuci, am văzut pe jos puzderie de nuci verzi-cafenii, căzute, dintre care unele sparte, şi eu am fost cea care m-am aplecat prima să iau vreo două nuci din care se ivea miezul, iar când am ridicat capul am văzut că toţi nucii erau plini de cocori. Cu greu se desluşeau păsările cenuşii pe crengi, printre frunzele arămite de toamnă. Rar se mişca vreo aripă, doar ca să se cuibărească mai bine unde îşi găsise locul. Păsările erau precum nişte fructe uriaşe, vii, carnale şi nu prea carnale, blânde, dar de care nu ţi-ar fi trecut prin minte să te atingi, în fine, totul părea firesc, dar şi fantastic. Fantastic, dar şi firesc.

Am rămas ceva vreme acolo, în Împărăţia cocorilor. Am spart amândoi destule nuci şi le-am mâncat cu mare poftă miejii dulci. Începuse să se însereze şi nu se auzea niciun freamăt. Nu ne gândeam niciunul să mai plecăm spre Buciumeni. Goethe spusese cândva că atunci când ajungi la mirare trebuie să te opreşti. Desigur că nu ne veneau în memorie, în acele momente, citate celebre, dar chiar starea noastră era cea care ne punea oprelişte pentru a mai merge spre altă destina-ţie. În seara aceea atinseserăm, fără voia noastră, o graniţă. Am pornit pe drumul de întoarcere tăcuţi, aşa cum veniserăm, dar parcă şi oarecum împovăraţi; rămăsese în noi ceva din greutatea imponderabilă a acelor păsări. Şi, deşi atât de încărcaţi, parcă încă ne lipsea ceva… mie, cel puţin, aproape îmi venea să plâng. Mi se părea că se petrece o despărţire definitivă de ceva, de cineva familiar, dar cu o nobleţe de neatins…

La masa de seară, Doamna Stella Lovinescu ne tot îmbia să-i povestim pe unde fuseserăm, dar noi eram în continuare tăcuţi. Domnul Lovinescu părea distant, distrat, se exprima monosilabic. Pe mine mă cuprindea din ce în ce o stare de tristeţe. Mi se părea că fuseserăm undeva unde nu vom mai ajunge niciodată.

Abia după sfârşitul mesei am început să ne dezlegăm limbile şi să descriem întâmplarea la care fuseserăm martori.

Doamna Lovinescu, tonică, aşa cum era întotdeauna, după ce s-a mirat puţin de întâmplarea noastră, a început să ne explice şi în cheia raţiunii întâlnirea cu cocorii. Bineînţeles că se strânseseră ca să plece apoi în ţările calde! Bineînţeles că s-au adunat din toate zările în nucii Fălticeniului! Era cât se poate de normal! Înaintea unei lungi călătorii trebuie să te aduni, să te concentrezi aşa cum şi sufletul omului se adună. Îşi adună întâi toţi supuşii, toate facultăţile. Apoi, sufletul se adună strâns chiar pe el însuşi când pleacă într-o asemenea călătorie peste ţări şi mări…. Reieşea, bineînţeles, că este vorba despre călătoria spre lumea cealaltă…

Apoi, Doamna Lovinescu, adresându-i-se Domnului Lovinescu, îl întreabă inspirată: „Lala, îţi aminteşti cum mi-ai povestit odată demult despre plecarea nu ştiu unde a unui rege?”. Domnul Lovinescu, destul de surprins, îşi drege puţin glasul şi răspunde prompt: „Atunci chiar era vorba despre călătoria postumă a fiinţei umane…” Ce coincidenţă!, îmi zic, tocmai la asta mă gândeam şi eu… Domnul Lovinescu continuă nestingherit: „Slujitorii, care se adună în jurul regelui lor, când este pe cale să plece într-o călătorie, simbolizează facultăţile şi funcţiunile vitale ale individului care se adună în jurul „sufletului viu”- jivat-ma, când acest „suflet viu” se retrage din forma sa corporală… Însoţit de toţi aceşti slujitori, „sufletul viu” se retrage într-o esenţă luminoasă, subtilă, bineînţeles, să nu vă închipuiţi că este o lumină fizică, şi ea se retrage mai apoi, efectiv zboară, da, ca şi cocorii noştri, într-o stare mai înaltă, mai aproape de Divinitate”.

Mulţi ani de atunci încolo ne-am trimis mesaje sfâşietoare evocând acei cocori. Iată, ca exemplu, doar un post-scriptum la o scrisoare pe care am primit-o de la Domnul Lovinescu în ianuarie 1981: „Terminasem scrisoarea când, ridicându-mi privirea, am văzut lângă cocorul de pe pliantul meu, şi cocorul trimis de tine, tăiat în metalul negru al indistincţiunii. Din Arborele Vieţii se exaltează, îşi ia zborul sattwa” (săgeata intelectului pur). După ce am citit acest Post Scriptum m-a săgetat un fior rece căci mi s-a părut că era o prorocie a plecării lui iremediabile. Dar aceasta s-a petrecut mult mai târziu.

Atunci însă, în seara aceea de demult, ascultând dialogul dintre cei doi, în mine a încolţit gândul că trebuie să mai văd o dată soborul cocorilor. Să mă scol mâine dis-de-dimineaţă şi să alerg la ulicioara cu nuci dinspre Buciumeni…Să văd cum se desprind de pe corpul de scoarţă al nucilor toate funcţiunile, toate facultăţile, toate posibilităţile, să mă înalţ, să planez şi eu puţin deasupra pământului…

 A doua zi, cu mult înainte de răsăritul soarelui, eram în capul străzii Ion Creangă şi o coteam la stânga. În nuci însă nu se mai vedea niciun picior de cocor, nicio aripă, nici măcar o pană…

După o clipită de înmărmurire, care mi se părea că nu se mai termină, această absenţă totală mi-a umplut sufletul de linişte.

Printr-un anamnesis vertiginos am înţeles, pe cât mi se putea, că în amurgul zilei dinainte, pe dealul Buciumenilor, participasem la o epifanie a cocorilor.

Da, fusese seara. Era dimineaţă!

Nu mai eram deloc tristă. Dimpotrivă. Am fost cuprinsă de o bucurie cum nu-mi aminteam să mai fi avut vreodată.

Poezia lui Radu, prietenul care dedicase 33 de sonete păsărilor, mi se părea acum doar giulgiul din care ghiceam cum se avântă spre cer Cocorii nemuririi. Deveniseră chiar ei posibilităţi de transfigurare. Pentru mine intraseră în informal. Îmi imaginam un zbor de curcubeu la Miezul Nopţii.

„O, Trişti Copil, adiind pe lutul prost, / Îl avântai spre tâlcul înălţimii…/ Un drob de humă, au de ce n-am fost, / Sub dalba Ta mânuţă a Treimii?! / M-aş fi ascuns în inima-ţi de soare, / Să zbor cu tine până-n stinsa boare.”

De curând mi-au căzut ochii pe un vers răzleţ al lui Daniel Turcea: Doxologia păsărilor. Am înţeles că rugăciunea, slăvirea pe care o înalţă păsările spre creator, nu este întotdeauna cântec. Poate fi tăcere. Tăcerea însăşi. Doxologia păsărilor. („Sub semnul Lovineştilor”, Fălticeni, 13 iulie 2019)

ROXANA CRISTIAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: