Mărul

Bunicul a avut – locul mai este şi astăzi – o livadă medie ca mărime în sat. Era, mi-amintesc, o livadă falnică, într-un măr care făcea mere alb-roşii lunguieţe nu puteai să te urci cu scara decât până pe la jumătate. Era înalt ca un plop, astfel încât atunci când merele cădeau jos, crăpau. Mere foarte gustoase. Alături creştea un alt măr, aproape pitic comparat cu „Înălţimea sa” de lângă el, care făcea nişte mere aproape roşii, la şcoala primară lăudându-mă că „la mine în livadă creşte un măr cu mere de aur”, ca-n poveste. Mai spre mijlocul livezii creştea, iarăşi falnic, un măr cu multe fructe, care deveneau gustoase abia iarna, după ce erau culese şi puse la pătul. În sfârşit, mai spre stradă creştea, tot uriaş, un măr cu fructe de asemenea uriaşe, care se coceau devreme. Când cădea unul din copac se auzea din casă şi rar rămânea întreg. Crăpa. Şi tot la stradă mai era unul care făcea nişte mere maronii şi cumva câlţoase. Bunica îl culegea pentru gem sau pentru ştrudel, prăjitura minunată cu învelitoare de aluat subţire ca foiţa de ţigară, întinsă de bunica cu dosul mâinilor până se subţia; n-aveai ce deschide uşa la bucătărie când făcea ştrudelul că era vai şi amar de tine…

Mai creşteau în livadă peri de vară, de toamnă şi, tari, care se coceau iarna. Apoi pruni – goldane şi perje, din care se făcea povidlă şi se puneau pe lesă, deasupra unei gropi în care se făcea focul, la uscat. E de neuitat gustul mâncării de prune cu afumătură… Apoi cireşi – holtune şi amare. Bunica era maestră la dulceţurile de cireşe: albe şi negre, şi amare de te dureau urechile… Vara scoteam apă „din fundul fântânii”, una adâncă de peste 10 m, normală pentru un sat care se numeşte Dealu, şi căpătam în paharul aburit – apa era minunat de rece – câte o linguriţă de dulceaţă de cireşe. Dulceaţa era legată bine, nu se desfăcea, astfel că şi astăzi visez uneori linguriţa cu dulceaţă „înfiptă” în paharul aburit…

Iarna, când se aduceau în casă mere din pătul şi acelea se abureau. Bunicul avea răbdare, avea un cuţitaş special bine ascuţit, păstrat de pe front, cu care curăţa mărul fără întrerupere până se făcea un metru – un metru şi ceva de coajă, pentru care ne băteam mai degrabă decât pentru mărul tocmai curăţat.

Am revăzut zilele acestea ce-a mai rămas din livadă. E drept, cresc alţi pomi. Dar în mijlocul curţii a rămas tulpina, tăiată cam până la un metru înălţime, a mărului cu mere mari care se coceau devreme. Din ciotul uriaş s-a ivit o crenguţă care acum este creangă sănătoasă, în care anul acesta au crescut câteva din merele uriaşe de altădată. Şi nu mai este deja o creangă, ci un copac viguros, având şi forma acestuia, ce creşte din tulpina celui vechi. Se poate filosofa pe tema aceasta, dar sunt bucuros că soiul acesta, cu care nu m-am întâlnit nicăieri, iată, nu vrea să dispară…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: