Primul premiu internaţional acordat literaturii române

Intelectualii provensalo-catalani doreau să adune laolaltă, la Montpellier, pe toţi acei ce vorbesc o limbă romanică, în Europa şi în restul lumii, pentru a conştientiza spiritul latin. În 1876, provensalii şi catalanii, întrunindu-se, la Avignon, cu ocazia Sărbătorilor latine, au hotărât să creeze o manifestare socio-culturală ce urma să-şi desfăşoare activitatea o dată la patru ani. Această iniţiativă europeană a avut o reverberaţie mondială majoră, deşi politica sovietico-ţaristă s-a opus cu înverşunare, deoarece era un obstacol în calea expansiunii sale imperialiste. După doi ani, Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice, din Franţa, cu ocazia jubileului bimilenar al cetăţii Montpellier, a organizat un concurs literar internaţional cu tema Cântecul latinului, ce avea ca trofeu o medalie de aur şi o cupă de argint.

La competiţie au participat 56 de poeţi din ţările ce vorbesc limbi romanice în spaţiile italian, francez, spaniol, portughez şi sud-american. Românii au venit cu trei reprezentanţi: un anonim din Târgu-Mureş, Romulus Scriban din Galaţi şi Vasile Alecsandri.

Bardul de la Mirceşti nu a participat cu gândul de a câştiga premiul literar internaţional, ci pentru a face cunoscut popoarelor surori că şi locuitorii ce sălăşluiesc, de milenii, la Porţile Orientului vorbesc o limbă de origine latină şi nu slavă, cum pretindeau cercetătorii sovieto-ţarişti.

La 19 mai 1878, juriul, compus din poeţii francezi de limbă provensală Frédéric Mistral şi Charles de Tortolon, filologul francez Alfred de Quintana, filologul italian Graziado Ascoli şi românul Mihai Obedeanu, a deliberat ca premiul internaţional să fie decernat poeziei Cântecul gintei latine, ce s-a dovedit, mai apoi, a fi al lui Vasile Alecsandri:

Cântecul gintei latine

Latina gintă e regină

Între-ale lumii ginte mari;

Ea poartă-n frunte-o stea

divină

Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei tot înainte

Măreţ îndreaptă paşii săi;

Ea merge-n capul altor ginte

Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e virgină

Cu farmec dulce, răpitor;

Străinu-n cale-i se înclină

Şi pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zâmbitoare,

Sub cer senin, în aer cald,

Ea se mirează-n splendid soare,

Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte

De-ale pământului comori

Şi mult voios ea le împarte

Cu celelalte-a ei surori.

Dar e teribilă-n mânie

Când braţul ei liberator

Loveşte-n cruda tiranie

Şi luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată

Când, faţă-n cer cu

Domnul sfânt,

Latina gintă-a fi-ntrebată

Ce a făcut pe-acest pământ,

Ea va răspunde sus şi tare:

„O! Doamne,-n lume cât

am stat,

În ochii săi plini de-admirare

Pe tine te-am reprezentat!

Acordarea primului premiu internaţional literaturii române s-a oficiat în absenţa laureatului, în faţa a şaizeci de mii de invitaţi, iar versurile bardului de la Mirceşti, vehiculate de o melodie anume creată de compozitorul italian Filippo Marchetti, au răsunat la deschiderea ceremonialului de la Montpellier.

Manifestările de acordare a distincţiilor internaţionale au avut loc între 22 şi 30 mai 1878 pe Esplanade du Peyrou, „sous le grand toit du ciel, en face du soleil, en face de la mer d’Azur, en face des Alpes et des Pyrénées, témoins des destinées de la Latinité”.

Cu această ocazie, deţinătorul Premiului Nobel, poetul Frédéric Mistral, a citit un poem dedicat evenimentului, din care au fost selectate patru versuri şi încrustate pe o placă de marmură, fixată pe zidul unei clădiri din secolul al XVIII-lea, situată în apropierea arcului de triumf.

A urmat recitarea odelor premiate, iar seara a avut loc un banchet, unde s-a citit telegrama celor douăzeci şi unu de deputaţi români adresată „fraţilor latini”, pe care-i invită să vină la Bucureşti, în septembrie 1879. Evenimentul epocal s-a produs când „armata română a stors respectul şi stima inamicilor, iar lira română a câştigat iubirea şi simpatia amicilor. Arma şi lira s-au unit, Plevna şi Montpellierul şi-au întins mâinile pentru a mări triumful românilor”, remarca un contemporan al lui Alecsandri. Din acest moment, Cântecul gintei latine, prin intermediul limbilor română, franceză, italiană, spaniolă, portugheză etc., s-a difuzat peste tot în lume şi continuă să aibă ecou şi în mileniul trei. Întreaga intelectualitate din Europa occidentală şi orientală – poeţi, compozitori, filologi, tinerimea studioasă – a fost entuziasmată şi puternic înrâurită de realizarea lirică a lui Vasile Alecsandri. Răsunătorul succes, în timp şi spaţiu, al imnului latinităţii s-a datorat atât calităţilor artistului cetăţean, cât şi ambianţei create de Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice, din Franţa, care a organizat concursul literar cu tema Cântecul latinului. Succesul de la Montpellier atestă, pe plan mondial, ideea originii latine a limbii române, negată de politica sovieto-ţaristă. Cu acest prilej, presa franceză a caracterizat oda ca fiind „la nationalité, la gloire et la foi latine du lauréat en faisait une manifestation de panlatinisme politique”, iar Convorbiri literare, din 1 iunie 1878, comentează: „Griviţa şi Montpellier sunt astăzi două nume inseparabile şi tot atât de dragi Românilor, pentru că reprezintă două victorii strălucitoare prin care Românii au afirmat dreptul şi voinţa lor de a exista”.

Intelectualii români de toate vârstele, participând la entuziasmul romaniştilor europeni, nu s-au lăsat mai prejos. La Iaşi, la numai o zi de la decernarea premiului, junimiştii P. P. Carp, Iacob Negruzzi, S. G. Vârgolici, B. Conta, A. Manu, George C. Negruzzi, D. Rosetti, P. Vernali, A. D. Xenopol etc., „întruniţi pentru prima oară după triumful de la Montpellier, Principalele asociaţii române din fostul Imperiu Austriac transmit, la Mirceşti, mesaje din cele mai entuziaste. ASTRA, de la Sibiu, îl felicită călduros pe cel ce a primit „coroana de lauri a poeţilor latini” şi se bucură că Vasile Alecsandri a fost în fruntea „gintei latine şi, putem zice, a lumii întregi, onoarea şi gloria naţiunii române, sentinelă perpetuă a civilizaţiei la porţile Orientului”. Tot acum, G. Hurmuzaki, preşedintele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, îl felicită pe vechiul său prieten, bucurându-se că „între poeţii popoarelor latine chemaţi la concurs, spre a compune cântecul gintei latine, a fost un poet român”, care a ieşit învingător şi a dus faima compatrioţilor în lumea întreagă.

Ciprian Porumbescu, în calitatea sa de fost preşedinte al Arboroasei cernăuţene, într-o scrisoare, din 30 iulie 1878, dă glas admiraţiei sale faţă de succesul dobândit de cel ce a sintetizat strălucit aspiraţiile gintei latine. Exemplul laureatului l-a încurajat pe acest „modest încercător de a cultiva muzica naţională” pentru a-i trimite una dintre primele sale compoziţii, O horă, publicată la Cernăuţi, în 1875. Mesajul poetului român a constituit un exemplu pentru activitatea de viitor a elevului şi studentului Porumbescu, după cum singur o mărturiseşte:

„Îndemnuri mari deşteaptă şi puteri slabe!

Hora alăturată e un mic şi modest fruct al simţirilor mele după citirea epocalului poem al domniei tale: Peneş Curcanul.

Cutezanţa-mi însă a Ţi-o dedica şi trimite, prea onorate domn, această Horă mi-o dete gloriosul şi fermecătorul Cântec al gintei latine”…

Sosind la Viena, Ciprian află aceeaşi atmosferă entuziastă faţă de laureatul de la Montpellier şi hotărăşte să introducă, în prim-plan, oda lui Alecsandri în cel de-al patrulea op. Ca urmare, la 14 decembrie 1879, se indigna de încetineala celor de la Stupca, pe care îi interpela mustrător: „De ce nu-mi trimiteţi Rapsodia şi Cântecul gintei latine de Marchetti? Trimiteţi-mi-le imediat, [trimiteţi] şi piesa aceea compusă de mine, Două perle, din poeziile lui D. Petrino. Am nevoie de ele!” Deoarece melodia lui Marchetti i se părea dificil de executat, chiar imposibil, cu puţine mijloace de expresie armonică, ce făceau un deserviciu conţinutului avântat al versurilor lui Vasile Alecsandri, Ciprian s-a hotărât să creeze un nou text muzical. Împletind astfel elementele melodice autohtone cu cele ale imnului romantic din Europa Apuseană, a realizat Cântecul gintei latine, pe care l-a publicat în Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români (Viena, 1880).

Referindu-se la noua melodie creată de Ciprian Porumbescu pentru versurile bardului de la Mirceşti, revista Convorbiri literare, din 1 mai 1880, remarca talentul tânărului compozitor şi particularităţile primei piese a plachetei: „Colecţiunea începe cu Cântecul gintei latine, nu cu melodia domnului Marchetti, nici cu celelalte cunoscute în România, ci cu una nouă a autorului […]”.

Faptul că bardul de la Mirceşti a întrupat, în versurile sale, mai bine ca mulţi alţi artişti, comunitatea spirituală, aspiraţiile şi trăsăturile caracteristice ale popoarelor romanice a atras atenţia, simpatia şi respectul poeţilor felibri. În 1882, cu prilejul sărbătoririi centenarului poetului francez Jean Baptist Favre, Vasile Alecsandri a fost invitat ca oaspete de onoare, acordându-i-se o atenţie deosebită. „Patru societăţi corale vor executa Cântecul gintei latine, tradus în patru idiome: provansal, catalan şi încă alte două… Traducerea lor va fi făcută de Mistral în limba provansală şi în franceză de Bronier sau poate chiar de Victor Hugo, mă asigură unii. Les bonets de la comtesse, mica mea piesă, se va juca pe scena teatrului din Montpellier. Vezi şi tu că e destul de atrăgător pentru mine”, scria Alecsandri fratelui său pentru a-şi motiva deplasarea în Franţa.

Personalitatea laureatului de la Montpellier a fost pusă în evidenţă şi de jurnalul ilustrat: Le Centenar de Favre. În primul său număr, pe o pagină întreagă apare poezia Le chant du latin, însoţită de melodia lui Marchetti şi încadrată de traducerea, în provansală, a lui Mistral şi de cea în dialectul languedocian a lui A. Laugland. În următoarele trei numere ale aceleiaşi publicaţii, mai pot fi întâlnite poeziile lui Alecsandri: Lou Sergent [Sergentul], La cadeno per la Siberia [Pohod na Sibir], în traducerea lui A. Tavan, şi altele, iar portretul poetului român a figurat printre medalioanele celorlalţi felibri. După ocuparea României de către Armata Roşie, începând din 1949, succesul răsunător al acestei realizări lirice de valoare universală, a poetului român ce a fost distins cu premiul literar al întregii latinităţi şi care se învăţa şi se cânta la toate serbările şcolare, a fost voit dat uitării deoarece vehicula ideea latinităţii limbii române, ce frâna politica de rusificare a noilor colonii cucerite de Armata Roşie. Ca urmare, sistemul instructiv-educativ interbelic a fost înlăturat şi înlocuit cu unul de tip sovietic. În şcoala din R.P.R. s-a introdus o programă ce falsifica sau combătea valorile unanim acceptate occidentale, pentru a crea „omul de tip nou”, dotat cu „ochelari de cal”.

În acel moment de cumpănă eram student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi şi am simţit acut efectul ce traumatiza spiritul şi ştiinţa din România interbelică. S-a introdus un curs special, I. V. Stalin şi problemele lingvistice, prin care, printre multe alte aberaţii, se atribuia Teoria circulaţiei cuvintelor a lui B. P. Hasdeu (emisă în 1887, în prefaţa dicţionarului Etymologicum Magnum Romaniae), lui I. V. Stalin, pentru a-l combate pe N. I. Maar. Când am semnalat titularului cursului inexactitatea, opera enciclopedică a lui Hasdeu a fost scoasă din sala de lectură a Bibliotecii Universitare din Iaşi şi trecută la interzise etc. La cursul de lingvistică generală s-au inventat definiţii false, ce contraziceau experienţa şi realizările cercetătorilor Lumii Civilizate, şi, pe baza lor, s-au imaginat, fără acoperire ştiinţifică, existenţa unor limbi noi. Panlatinismul a fost înlocuit de panslavism etc., etc.

Şi în prezent persistă unele sechele antiştiinţifice emanate de interesele politice ale Moscovei. Vasile Stati, demnitar de frunte al Partidului Comunist din Republica Moldova, ce se pretinde şi om de ştiinţă, susţine că idiomul vorbit între Prut şi Nistru este limba moldovenească şi nu un dialect dacoromân al limbii române. E ca şi cum am afirma că cei ce locuiesc în Statele Unite ale Americii nu vorbesc engleza, ci o altă limbă, americăneasca.

Datorită acestor „acte revoluţionare”, şi poezia laureată la Montpellier, Cântecul gintei latine, a fost scoasă din programele şcolare antebelice şi anatemizată de influenţa exercitată de expansionismul sovieto-ţarist, ce urmărea să acrediteze ideea falsă că limba română este de origine slavă şi nu romanică. Cei care încercau să reactiveze, în învăţământul organizat de ocupanţii sovietici, oda închinată popoarelor romanice erau consideraţi cosmopoliţi, „duşmani ai poporului”, daţi afară din sistemul educaţional, fiind pasibili de detenţie.

Idealurile pentru care Ciprian Porumbescu a militat odinioară cu mijloacele artei sale s-au perpetuat, fără întrerupere, în conştiinţa altor popoare romanice până în zilele noastre. O dovadă irefutabilă în acest sens o constituie manifestarea ştiinţifică din 9-16 mai 1978, de la Avignon (Franţa), prilejuită de împlinirea a o sută de ani de la sărbătorirea acordării premiului internaţional pentru poezie lui Vasile Alecsandri, cu care ocazie s-a dezvelit şi o placă comemorativă pe zidul celei mai frumoase clădiri, Palais de Roure. Recenta formă de manifestare internaţională recunoaşte, printre altele, şi ideea latinităţii limbii şi a poporului român, pentru afirmarea căreia au militat cu ardoare mai multe generaţii de români: „Ideea latină a purtat în sine, întotdeauna, o încărcătură de umanism şi de încredere deplină în modelarea unei lumi pe măsura omului, singura făptură raţională din univers”.

 

PAUL LEU

Kenmor. Washington, USA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: