Nu voi insista asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar interesant este faptul că a fost un domnitor înţelept, şiret, care-şi ascundea acţiunile faţă de otomani, austrieci şi ruşi. De asemenea, a urmărit să-şi impună pretendenţii la tronul Moldovei. A domnit 25 de ani, fiind ultimul domnitor român care reuşeşte să aibă o domnie atât de lungă. După el urmează perioada domniilor fanariote, cărora, în general, turcii nu le-au permis decât domnii scurte de 2-3 ani. Domnia acestuia are din punct de vedere cultural o mare importanţă, asupra căreia spaţiul nu-mi permite să insist.
Sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, trebuie să recunoaştem, ne mai impresionează şi astăzi. Turcii l-au bănuit că ar unelti împotriva lor, încercând să se alieze în secret cu austriecii sau cu ruşii. Se cunoaşte că în perioada 1710-1711, în Moldova, Dimitrie Cantemir trece făţiş de partea lui Petru cel Mare al Rusiei. Brâncoveanu, mai prudent, refuză să participe la această alianţă, dar suspiciunea persistă după ce doi veri ai lui, Cantacuzini, trec la ruşi (unde vor da naştere unei spiţe de prinţi ruşi Cantacuzino). Turcii sunt încredinţaţi că şi Brâncoveanu este de partea apusenilor, în special a austriecilor, din moment ce împăratul i-a conferit titlul de „principe al Sfântului Imperiu”. El a dus de fapt în multe rânduri tratative secrete şi cu ţarul Rusiei şi cu împăratul, dar s-a ferit să facă pasul hotărâtor câtă vreme a considerat că turcii sunt încă puternici.
În 1714, s-a zvonit chiar că unchii săi Cantacuzini, Mihai spătarul şi Constantin stolnicul, îngrijoraţi că Brâncoveanu nu mai asculta de sfaturile lor înţelepte, l-ar fi pârât la Constantinopol. Atunci Poarta, în primăvara lui 1714, trimite la Bucureşti un capugiu ca să-l aducă la Constantinopol pe Brâncoveanu cu toţi ai lui. Iată în ce stare de slăbiciune se afla Ţara Românească, la numai un veac după faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul: este de ajuns să sosească un capugiu turc însoţit doar de câţiva ostaşi, să vină în palatul lui Brâncoveanu, să-i pună pe umăr panglica neagră, semn că este „mazilit”, şi să nu mişte nimeni, toată familia lui Brâncoveanu să fie urcată în rădvane şi dusă la Stambul, fără niciun semn de împotrivire din partea curtenilor. Episodul este grăitor în privinţa gradului de decădere militară şi politică la care ajunseseră ţările române.
Brâncoveanu este dus la Constantinopol, închis în Cetatea celor Şapte Turnuri (Edikule), supus la chinuri pentru a spune unde-şi ascunde averile, deoarece se cunoştea faptul că era foarte bogat, iar în ziua de 15 august 1714, ziua Adormirii Maicii Domnului, marea sărbătoare creştină, în faţa sultanului, a tuturor vizirilor, paşalelor şi ambasadorilor străini este adus în cămaşă lungă albă, cu cei patru fii ai lui, cu sfetnicul său cel mai apropiat, Ianache Văcărescu. Acolo este călăul cu securea şi cu un butuc. Cade mai întâi capul lui Văcărescu, apoi vine rândul fiului mai mare al lui Brâncoveanu, urmează cel de-al doilea, apoi al treilea. Fiecăruia pe rând i se spune că dacă trece la Islam, dacă se „turceşte”, cum se zicea, scapă cu viaţă. Al patrulea, un copil de 12-13 ani, răspunde că vrea să se turcească pentru a scăpa de moarte. Tatăl îl dojeneşte aspru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”. Cel mic retractează şi spune că va muri şi el creştin, pune gâtul pe butuc, şi cade şi tânărul cap în nisip. După care l-au tăiat şi pe al bătrânului domn. Moartea aceasta cutremurătoare a impresionat întreaga Europă – l-a impresionat şi pe bardul popular care a cântat peste veacuri pe „Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi şi Domn creştin… „Biserica ortodoxă Română i-a trecut pe toţi aceşti martiri în rândul sfinţilor şi îi pomeneşte în fiecare an pe data de 16 august.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii