Vă amintiţi, probabil, că, la începutul înfierbântat al bătăliei cu autorităţile pentru recunoaşterea proprietăţii Bisericii Bucovinei asupra Fondului Bisericesc, clerul sucevean a organizat un marş de protest şi un miting în faţa Prefecturii pentru a atrage atenţia asupra acestei probleme vitale pentru Arhiepiscopie.
Se reiterau atunci motivele pentru care redobândirea Fondului era (şi este) un ţel major: se puteau obţine, fără a sta cu mâna întinsă Statului şi binefăcătorilor, fondurile necesare întreţinerii (permanente, având în vedere vechimea lor) monumentelor istorice şi de artă medievală aparţinătoare Bisericii, dar şi bani pentru ajutorarea celor mulţi nevoiaşi, bătrâni, copii, bolnavi, fără resurse pentru a duce un trai omenesc. A venit marşul, a trecut, iar lucrurile au rămas neschimbate. A fost redobândită pe parcurs o jumătate din suprafaţa revendicată, reîntoarsă însă ulterior în proprietatea statului, şi prin „Legea lui Lupu” câte 30 ha pentru fiecare parohie, schit sau mănăstire.
Din „puţin/multul” acesta s-au făcut lucruri extraordinare în mai toate parohiile cu preoţi gospodari şi în toate aşezămintele monahale, dovadă clară că banii proveniţi din exploatarea pădurii au fost/ puteau fi folosiţi în scopul pe care Biserica l-a enunţat de la bun început şi nu pentru „învârtelile” popilor, cum bănuia că se va întâmpla un personaj ateu al Sucevei…
Evoc acest eveniment – cu ecouri la vremea desfăşurării lui – pentru că el avea să se repete mai târziu, cu alte personaje, implicate şi ele în povestea retrocedării averilor bisericeşti. Vă amintiţi că şi sindicatele lucrătorilor pădurii statului au organizat marşul de protest din faţa Parlamentului, acuzându-l practic că a elaborat legi prin care pădurea „statului” a fost retrocedată – cu aluzie străvezie la demersurile bucovinene – sau este pe punctul de a fi retrocedată, fapt ce le-ar pune în pericol locurile de muncă şi – neafirmat, nerecunoscut – privilegiile pe seama aceleiaşi păduri.
Revolta aceasta a pus pe gânduri multă lume, ţelul specific al protestatarilor punând în dificultate principiul democratic al proprietăţii: conform legilor postrevoluţionare, fiecare proprietar trebuia să-şi redobândească ceea ce i-a aparţinut. Deşi în instanţă – la care s-a ajuns până la urmă – acest drept a început să fie recunoscut, cei în drept încă ezită să facă gestul firesc: înapoierea proprietăţii.
Probabil, aşa cum lucrurile decurg în ultima vreme, instanţele vor recunoaşte ceea ce este normal de recunoscut, astfel încât lupta sărbătoritului oficial ÎPS Pimen nu va rămâne fără fireasca rezolvare a spinoasei „probleme” a Fondului Bisericesc al Bucovinei.
Comentarii