Unde sunt boierii de altădată?

 Evocându-l pe IACU FLONDOR…

Ori de câte ori revin la acest nume emblematic pentru Bucovina, gândul mă poartă nu doar la rolul major al lui Iancu cavaler de Flondor în făurirea Unirii Bucovinei cu Ţara, ci şi la unele fapte mai puţin încununate de laurii istoriei, lucrări simple, pământeşti, dar care, adunate una lângă alta, au apropiat acest vis de aur al românilor. Le-am auzit din gura unor oameni de altă naţionalitate, pe care cel mai puţin în viaţă îi interesează ce a făcut Iancu Flondor pentru Unire. La slujbele de pomenire şi manifestările de comemorare, oficiate la locul unde-şi doarme somnul de veci pe moşia sa din Storojineţ, de obicei, ucrainenii vorbesc de generozitatea şi omenia vechii familii de boieri Flondor, de tot ce le-au lăsat spre veşnică folosinţă… La Storojineţ, numele Flondor este rostit cu respect, transmiţându-se din generaţie în generaţie recunoştinţa pentru binefacerile întru folosul oamenilor simpli.

Pe moşia familiei Flondor a fost înălţat cel mai frumos locaş de închinare din orăşel, terenul fiind donat de Ecaterina Ganser, soţia lui Nicolae Flondor, în anul 1818, pentru Biserica Ortodoxă Română. Piatra de temelie a fost pusă încă în 1829. În timpul regimului sovietic Biserica a fost închisă, până în anul 1989. Şi şcoala internat se află pe locul conacului boieresc, demolat de sovietici. De la moşia de odinioară se mai păstrează anexele dimprejur. Din gură-n gură, la Storojineţ, se transmite că pe vremea lui Iancu Flondor parcul era totdeauna îngrijit, totul era ordonat şi disciplina domina peste tot. Boierul susţinea foarte mult financiar orice lucrare, orice activitate orientată la rezolvarea problemelor oraşului.

În acest context se cere să menţionez că Palatul Cultural al Românilor, naţionalizat de sovietici şi transformat în Casa Ofiţerilor, a fost construit pe terenul primit în dar de Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina de la Iancu Flondor. Terenul donat, cu toate actele corespunzătoare, la 2 aprilie 1919, se afla în centrul oraşului, în Piaţa Vasile Alecsandri (astăzi Piaţa Teatrului). Dar, şi atunci ca şi acum, era mărul putred pe undeva. Pentru a scoate venituri, în diferiţi ani unii activişti au dat terenul cu chirie comercianţilor. De la data când Societatea a primit de la Iancu Flondor parcela din Piaţa Vasile Alecsandri şi până a reuşit să obţină evacuarea comercianţilor au trecut 16 ani, din care în ultimii zece preşedintele Grigore Nandriş şi comitetul său s-au zbătut pentru revendicarea dreptului de proprietar. S-a dus un lung război ruşinos prin justiţie, din care cauză construcţia Palatului Cultural a întârziat cu un deceniu.

Oricum, nu urmăresc scopul să tratez subiectul litigiilor în care a fost implicat Grigore Nandriş, ci să pun în evidenţă prinosul boierilor de odinioară la promovarea valorilor naţionale, devotamentul şi dragostea lor de Ţară. Fiind o personalitate de un curaj excepţional, Iancu Flondor şi-a folosit averea, energia şi timpul în sprijinul intereselor româneşti. Datorită lui, în urmă cu 101 ani, armata română a intrat în oraşul Cernăuţi, îndepărtând pericolul bolşevic. Şi în perioada stăpânirii Habsburgilor, Iancu Flondor a pledat ca limba română să fie vorbită în şcoli şi în administraţie.

Evocând faptele artizanului Unirii, mă întreb unde sunt boierii de astăzi? Doar avem printre noi nu puţini oameni înstăriţi, care, deşi nu deţin moşii imense, nu-s mai „nevoiaşi” decât boierii de odinioară. Nu pretind că, asemenea elitei boiereşti, militanţilor unionişti din trecut, trebuie să păşească în fruntea luptei pentru cauza naţională, dar măcar să susţină comunitatea românească în apărarea dreptului de a învăţa în limba maternă de la etapa preşcolară până la şcoala medie.

La 28 noiembrie 1918, datorită autorităţii de care se bucura în rândul populaţiei din ţinut Iancu Flondor, şi negocierilor purtate de acesta cu delegaţii altor etnii, s-a ajuns la un vot unanim, deşi românii reprezentau numai 34% din populaţie. Au contat sinceritatea sa, onestitatea faţă de interlocutori şi faptul că era stăpân din tată în fiu în Bucovina. În confruntarea cu antiunionistul Aurel Onciul (se vedea guvernatorul minorităţii româneşti din Bucovina), când acela ducea tratative pentru alipirea nordului Bucovinei la Ucraina, liniştindu-l pe Flondor că va avea grijă să nu sufere pierderi materiale dacă va pleca în Regat, boierul de la Storojineţ i-a ripostat: „Eu nu lupt pentru moşia mea, ci pentru aceea a poporului meu şi al dumitale, aşa cum am moştenit-o şi am stăpânit-o până când au venit tâlharii peste noi”.

Constant în convingerile politice, cavalerul Unirii a câştigat încrederea conaţionalilor săi prin neacceptarea compromisului şi colaborării cu adversarii politici ai românilor. Pentru succesul luptei naţionale şi-a sacrificat bunăstarea, a riscat cu averea, de aceea impunea respect, atât faţă de prieteni, cât şi faţă de inamicii politici ori personali. A sprijinit material şi moral cu generozitate partidul naţional, gazetele româneşti, şi mai ales pe românii bucovineni de rând. Documentele ne oferă numeroase exemple, bunăoară, la 28 iulie 1899, Adunarea Cooperatorilor Români din Cernăuţi îi mulţumea pentru ajutorul financiar acordat preoţimii române din Bucovina. Ipolit Tarnovschi îi aducea mulţumiri în numele comitetului de redacţie al ziarului „Viaţa Nouă” din Cernăuţi, pentru donaţia de 1000 de coroane. Este cunoscut efortul financiar al politicianului Flondor în sensul susţinerii gazetelor româneşti, ce promovau curentul naţional. Donaţiile sale au asigurat editarea unor ziare ca: „Patria”, „Deşteptarea”, „Viaţa nouă”. În câmpul priorităţilor sale s-au aflat formarea şi dezvoltarea unei intelectualităţi naţionale bine pregătite, dedicate emancipării românilor bucovineni, atât în plan cultural, cât şi politic.

Cine se interesează de istoria românilor din Bucovina ştie că Iancu Flondor nu era unicul boier pus în slujba intereselor naţionale. Sunt bine cunoscute faptele HURMUZĂCHEŞTILOR şi altor oameni bogaţi care formau elita naţională. Îmi amintesc de o manifestare de comemorare a acestei nobile familii la Cernauca. Şeful de atunci al Consiliului Raional Noua Suliţă, Mihail Melniciuc (Dumnezeu să-l ierte, că demult odihneşte în veşnicie), evocând stăpânii de odinioară ai localităţii, nu înceta să repete: „boierul a făcut…, de la boier ne-a rămas…, în casa boierului învaţă şi acum copiii sătenilor…”. N-a uitat să lanseze şi o întrebare retorică: Dar ce lăsăm noi în urmă, cum vom fi pomeniţi, îşi va mai aminti cineva de noi după o sută de ani?!

Erau integri spiritual, curajoşi, mândri de neamul lor, iubitori de ţară. Societatea românească de până la 1945 se edifica pe elite boiereşti, care aveau mari averi, înălţau palate somptuoase, dar în primul rând îşi cultivau sufletul. Voi aminti doar câteva din vechile familii celebre de boieri care au condus de-a lungul secolelor România – Brâncoveanu, Cantacuzino, Miclescu, Rosetti, Sturdza, Ghica…

Cei de sub stăpânire străină erau şi mai tari în demnitatea lor, mai aproape de poporul asuprit, stând în avangarda luptei de eliberare. Bunul prieten al lui Iancu Flondor, medicul ISIDOR BODEA, a fondat spitalul de copii din Cernăuţi. L-a finanţat alături de familia Fisher, una dintre cele mai bogate familii de negustori evrei din oraş. Deşi nu erau majoritari în rândul politicienilor locului, oamenii politici români erau personalităţi foarte influente. Asemenea lui Iancu Flondor, Isidor Bodea a fost unul din marii binefăcători ai comunităţii din Cernăuţi.

Cu inima, mintea şi toată averea – în serviciul Ţării şi Neamului Românesc

Impresionante din acest punct de vedere sunt portretele de unionişti, îndeosebi ale unor personalităţi din Basarabia, conturate de istoricul Mihai Iacobescu în volumul consacrat Centenarului „Reflecţii privind România Mare”. Maestrul combate opiniile eronate despre diferenţa dintre românii bucovineni, transilvăneni şi cei basarabeni, care, aflându-se sub o stăpânire străină mai înapoiată, mai atroce, chipurile, s-ar fi îndepărtat iremediabil de identitatea naţională, de cauza românească. A trebuit să vină un moment mult aşteptat, care a arătat adevărul, setea lor nepotolită de eliberare. Istoricul aduce în atenţia generaţiei de astăzi crâmpeie din viaţa şi faptele acelor eroi, care au pregătit şi apropiat Unirea – Pantelimon Halipa, Ion Inculeţ, Constantin Stere, Ştefan Ciobanu, Alexe Mateevici şi alte personalităţi mai mult ori mai puţin cunoscute. Evidenţiind pleiada bărbaţilor de ispravă pentru Basarabia, mă voi opri mai detaliat la cel despre care istoricul Mihai Iacobescu scrie că a „iubit şi slujit ca nimeni altul idealul unităţii şi libertăţii româneşti în general şi cauza dreaptă a concetăţenilor săi basarabeni”. E vorba de VASILE STROESCU (1845-1926), boierul român basarabean care a fost primul preşedinte al Parlamentului României Mari, şi-a adus o contribuţie primordială la culturalizarea şi consolidarea conştiinţei naţionale a neamului.

Născut în localitatea Trinca din ţinutul Hotinului, este descendent al unei străvechi şi bogate familii autohtone româneşti. Un înaintaş al său, Gheorghe Stroescu, fusese dregător la Curtea Domnească. Moştenitor al unei imense averi, a crescut cu dragoste faţă de învăţătură, făcând carte la Chişinău, Odesa, Moscova, Petersburg şi Berlin. Administrând cu dibăcie moşiile, Vasile Stroescu şi-a pus veniturile în slujba iluminării poporului. A făcut donaţii permanente pentru cei sărmani, pentru construcţia de şcoli şi spitale, deschiderea de biblioteci, susţinerea societăţilor culturale. În scurt timp, şi-a cucerit faima de generos filantrop, cunoscut şi apreciat pretutindeni unde locuiau români. Din fondurile sale băneşti a construit biserici în multe sate basarabene, ajutându-i cu donaţii substanţiale şi pe românii transilvăneni. Pe banii săi au fost ridicate zeci de şcoli, au fost înzestrate cu cărţi multe biblioteci în vechiul regat. Dar mai important decât toate este că acest numit „mecena al tuturor românilor”, prin susţinerea publicaţiilor româneşti din Basarabia, a finanţat lupta de eliberare a basarabenilor, devenind preşedinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc de la Chişinău. Pe banii săi se menţineau toate publicaţiile româneşti ce apăreau la Chişinău, întrunirile, congresele, şcolarizarea învăţătorilor şi preoţilor în limba română. „Eu îs cu totul la dispoziţiunea Ţării şi a Neamului Românesc, cu mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată mintea şi cu toată averea mea. Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea. Soarta poporului român din Basarabia se află în mâinile noastre, să voim şi vom face totul” – acesta era laitmotivul vieţii boierului Vasile Stroescu.

Revenind la realitatea în care trăim astăzi, când cu cât mai înstăriţi ne sunt conaţionalii, cu atât mai mult se îndepărtează de valorile naţionale, toate acestea ni se par din domeniul fantasticului.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: