Sorin şi Maria, şi lumea lor „altfel”

„Unde mă duci, Dane?”, l-am întrebat pe prietenul meu, Dănuţ Crainiciuc, cel care descoperise locul despre care vă voi povesti în cele ce urmează, după ce constatasem că oamenii care-l stăpânesc nu au cont de Facebook. A râs în barbă, mormăind ceva de Facebook şi mi-a răspuns scurt: „În altă lume”.

 Şi a fost, într-adevăr, în acea după-amiază, ca şi cum aş fi intrat, om de asfalt de patru generaţii încoace, într-o lume în care totul a fost mirare, totul a fost altfel şi totuşi cunoscut de când lumea, totul a fost grozav şi fascinant, dar prietenos şi firesc totodată.

Şi locul nu este departe, doar la 30 de km distanţă de Suceava, în satul Iaslovăţ, din comuna cu acelaşi nume, în bătătura familiei Boicu. Acolo timpul a trecut la fel ca pentru tot omul, dar totodată a rămas pe loc, amăgit să mai stea cu dragoste şi neuitare pentru vremurile dinainte ale ţăranului, cel curat la suflet, muncitor şi dintr-o bucată.

Acolo este un loc în care oamenii au deschis larg porţile şi uşa casei şi ni s-au uitat în ochi când au vorbit cinstit despre amarurile şi fericirile lor. Oameni care iubesc lumea, locurile natale, ţara asta frământată, tradiţiile strămoşilor lor şi care au plâns fără nicio jenă în faţa unui străin, atunci când inima le-a fost prea plină.

Comoara (şi de peste 150 de ani) din două „bărăcuţe”

 La casa şi dependinţele din gospodăria Mariei şi a lui Sorin Boicu nu este urmă de termopane sau tablă de acoperiş „de firmă”, aşa cum se văd mai peste tot la falnicile case noi apărute în Iaslovăţ. În ograda lor, oriunde priveşti, este lemn şi orice s-a făcut acolo este dovada unei prietenii eterne între om şi lemn. Ornamentele de la fântână, stâlpii şi gangul sculptate ale casei bătrâneşti, grajdul şi şura din spate, ce adăpostesc vacă, viţel, cal, dar şi o sanie de cai făcută de Sorin, banca din faţa bucătăriei de vară, despre care aveam să aflu că tot el a făcut-o din roţi de căruţă, buchetele mari cât jumătate de stat de om de ciuperci de pădure, de fapt nişte superbe rădăcini întoarse, acoperite cu „pălării” din lemn şi devenite astfel ornamente de grădină, tot felul de obiecte decorative, tot din lemn, dar şi din fier, piatră sau fir de cânepă fac din gospodărie acea „altă lume” de care îmi pomenise prietenul meu. Una ca un basm.

Dar nu descoperisem nimic încă. Comoara cea mare se află de fapt în două „bărăcuţe”, cum le spune Maria, construite, bineînţeles, din lemn, acum 10 ani, lângă bucătăria de vară, la vale de casa bătrânească, înălţată prin anii ‘49-’50, de părinţii Mariei. Acolo, Sorin şi femeia lui au strâns lucruri preţioase, tot mai preţioase cu trecerea timpului. Explicaţia a dat-o Sorin şi la el a sunat normal, sincer: „Mi-a plăcut locul în care trăiesc, îmi plac tradiţiile noastre populare, obiceiurile, muzica populară şi mă mândresc că sunt român”.

Maria a explicat mai pe larg, pragmatic, de la capăt:

„Noi am zis să facem o bucătărie de vară ca să avem un loc în afara casei în care să tai o ceapă, să facem o cafea, un borş, o barabulă, o fasulă. În cealaltă bărăcuţă ziceam că atunci când tăiem porcul să avem unde să-l grijim, să facem cârnaţii”, începe Maria să povestească. „Dar zisul nu-i tot una cu făcutul. Ca al meu avea altceva în cap. «Hai, măi femeie, să facem altceva, să adunăm obiecte vechi, de demult, obiecte populare, tradiţionale». Şi aşa a ieşit, cum vedeţi, un mic muzeu. Aduceam, el le tot punea. Sunt lucruri de la mine din pod, de la mama, apoi de la mama soacră. Am adus lucruri de pe la Burla, de la Arbore, de la Milişăuţi, de unde le găseam. Cum vedeam ceva vechi ce credeam ca se potriveşte, mă rugam de om: «Dă-mi mie, nu arunca».

Sorin mergea la lucru, pe bănuţi. Mai ajuta la construit, mai strica la careva o şură, mai altele, şi unde găsea o bucată veche de lemn, o cerea. Unele erau pline de rapăn, vai de ele, sau încleiate de grăsime. Le puneam colea, turnam şapte găleţi de apa să le moi, şi a doua zi le frecam cu peria, de ieşea tot, fain frumos. Asta fac şi acum când am timp liber. Mă pun colea şi curăţ câte un lemn, apoi stau. «O fost careva la muzeu, Marie?» „Mă mai întreabă câte o vecină. Ce să zic? Care vine, vine, care nu, nu… Îi destul să văd eu”.

 Maria e iute, vorbăreaţă, spornică, veselă şi cu inima deschisă ca şi bărbat-su, doar că la fire Sorin e mai domol, mai tăcut, mai sensibil. Plânge uşor când e vorba de copiii lui, de viaţa omului de la ţară, de muzica populară şi de munca lui Călin Brăteanu (n.n. – îndrăgit cântăreţ de-al nostru şi şeful Centrului pentru susţinerea tradiţiilor bucovinene).

Dar îşi dă drumul la vorbă, înfloreşte dintr-o dată, când îmi arată ce frumuseţi, multe chiar cu valoare istorică, s-au strâns în micul muzeu.

 „Costumele populare sunt din cele bătrâneşti, adunate din sat, din Iaslovăţ. Şi de femei, şi de bărbaţi. Ăsta-i de la Nadia, mama lui Ion a lu’ Şuhan. Are peste 100 de ani. Mi l-a dat când a stricat casa. Cămaşa asta e de la mama mea, Ana, de la Arbore, de unde sunt eu. Eu îs «măritat» la Iaslovăţ. Mama are 77 ani şi tata are 83. Uitaţi-vă, are cusut pe ea ANA şi anul în care m-am născut, 1964!” îmi arată Sorin.

Nu ştii în ce colţ din cele două încăperi să te uiţi, încăperi ticsite de istoria şi de peste 150 de ani a satului bucovinean, dar şi de obiecte din lemn frumoase pe care el, bărbatul casei, le-a făcut. Şi continuă să-mi arate linguri şi linguroaie, măşti din lemn, vârtelniţă cu fuior, zgărzi de cai, o furcă de tors, covată, capelă de Irod, chimire, cheptin cu fuior, caier de ţesut, un harapnic din piele cu care Sorin pocneşte când merge la Suceava în a treia zi de Crăciun, la parada obiceiurilor. Apoi ulcioare, traiste de la Vicov, bondiţe de la Iaslovăţ şi Milişăuţi, măşti de Anul nou, o pereche de opinci din piele de porc care au aproape 150 de ani, prosoape făcute de mame, apoi sapă, săpăligă, burghie ţigăneşti, covată, răzătoare de varză, magla de rufe, globuri vechi, de când era Maria fată, o traşcă (ferăstrău) de tăiat butuci, doniţă pentru muls oile, untăriţă, râşniţă, bârâitoare pentru sărbători, cofiţă cu coada lungă de băut apă din fântână, zăbale cu strună pe care nu le poartă orice cal, ci numai armăsarii cu vână, şi multe, foarte multe alte lucruri din gospodăriile de altădată ale sucevenilor din zona Rădăuţi.

„Orăşenii au uitat ori n-au ştiut niciodată cum se trăieşte la ţară. Mai văd pe la târguri câte ceva, dar nu ştii dacă nu-s chinezării, că chinezii ăştia copie orice. Ia uite, numai bătrânii ştiu că ăsta e un fuior. E foarte vechi. Nu se mai foloseşte pe nicăieri, nu mai ştie nimeni cum se făcea, cum se punea cânepă la muiat, se bătea prin meliţă şi prin meliţoi, se storcea, se făcea fuior şi se torcea. Uite, Maria mea a tors aici.

Sucala asta este cel mai vechi obiect. Ştiu sigur că are peste 150 de ani. E de la moşul Ţurţurel, de aici, din Iaslovăţ, care a trăit 98 de ani”, mă asigură ghidul meu în tradiţiile strămoşeşti.

„În fiecare seară îi mulţumesc Lui că mi-a dat înţelepciune să termin ce am început”

 Sorin Boicu este un bărbat muncitor şi priceput la toate. Îmi spune că n-ar avea nicio greutate să facă o casă de jos şi până sus, cu tot cu acoperiş. Cel mai mult iubeşte însă lemnul, iar în mâinile lui esenţa moale şi fibroasă capătă viaţă şi formă. A învăţat singur să modeleze lemnul şi n-a făcut în viaţa lui vreun curs de tâmplărie. Înainte să se însoare cu Maria din Iaslovăţ, a fost cioban şi recunoaşte că n-avea nicio treabă cu meşteşugitul.

„Mi-e tare drag lemnul. Lucrez cu esenţă moale, brad, răchită, plop, tei pentru că se lucră mai uşor şi poţi să-i dai orice formă vrei. Nu mi-a plăcut cartea, am doar 7 clase, dar dacă am văzut un obiect, vin acasă şi l-am făcut.

În fiecare dimineaţă mă rog la bunul Dumnezeu şi El îmi ajută. În fiecare seară, când mă culc, îi mulţumesc că mi-a dat înţelepciune să termin ce am început. Câteodată o fost poate lucruri pe care nu ştiam să le fac. Dar când mă poticnesc, stau un pic, mă aşez şi fumez o ţigară, analizez iar lucrul ăla şi până la urmă reuşesc să-i dau forma şi rostul pe care l-am vrut. Şi merg înainte”, îmi mărturiseşte omul.

 Văd în micul, dar preţiosul muzeu etnografic al familiei Boicu trei machete ce reprezintă mori de apă, lucrate cu grijă, cu detalii, din lemn de brad, plop şi răchită. Sunt perfecte.

„Am fost la un festival şi am văzut o roată de moară, cum curgea apa şurloi pe ea, la vale. Am venit acasă şi am făcut şi eu o roată. Când am văzut ce a ieşit, am făcut şi restul, axe, roţi dinţate, restul clădirii morii. A ieşit ce a ieşit.

În timp am făcut mai multe, dar le-am dat. Una e tocmai în Norvegia, la nişte băieţi din Botoşani care-s stabiliţi acolo şi care au luat de la mine multe lucruri. Am dat şi în Germania, în Italia”, a continuat el povestirea.

Recent, Sorin şi-a luat şi un strung pentru lemn şi învaţă să lucreze cu el. În ziua vizitei noastre tocmai făcuse două macahoane de pisat usturoiul, unul cât să faci mujdei pentru o cumetrie. Mi le arată şi cumva se scuză: „Trebe făcută şi scăciţa, şi-o s-o fac”.

Tot în acea zi făcuse şi un buzdugan pentru Cătălin, nepoţelul de 6 ani, slăbuţ, vorbăreţ, vioi şi deştept, aflat la bunici, şi care fusese operat pe cord deschis când avea doar 6 luni. Puştiul îmi arată operaţia din lungul sternului şi-mi spune că acum e bine, şi că acuşi merge la şcoala. Şi-mi mai spune că bunicul trebuie să-i facă numaidecât şi un scaun de copil pentru masa care este deja gata acasă, la Suceava. Imediat primeşte garanţii: „Face bunicul, numa că acum merge la servici. Da-l face, n-ai grijă”.

„Ciao” şi „un bacio”

Maria şi Sorin sunt de-o vârstă, 55 de ani. S-au luat în 1986 şi au trei copii, toţi născuţi în luna ianuarie, luna în care s-au şi căsătorit de altfel. Ionuţ, cel mai mare, este însurat cu o italiancă, are doi copii şi trăieşte în Pescara, Italia. Lenuţa e şi ea în Italia, căsătorită cu un băiat din Cajvana şi au şi ei doi băieţi, de 10 şi 8 ani. Doar Ionela, mama lui Cătălin, a rămas acasă şi în octombrie va aduce pe lume al şaselea nepot al gazdelor mele, o fetiţă.

Totul este spus simplu şi cinstit în povestea Mariei şi a lui Sorin despre copiii lor, despre „băieţi” cum le spun la toţi laolaltă.

În inima lor este multă durere încă, atunci când vorbesc despre Ionuţ, cel cu dor de ducă din ţară şi niciodată, oricât de greu i-ar fi fost, convins să rămână acasă. Cu lacrimi pe obraz, cei doi mi-au depănat povestea băiatului lor.

La doar 16 ani, copilul a ajuns ilegal în Italia, cu un unchi, dar adultul ce trebuia să aibă grijă de el l-a abandonat în stradă.

Băiatul a fost luat de poliţia italiană şi plasat într-un soi de centru pentru azilanţi, în care trebuia să înveţe limba italiană şi, în paralel, să înveţe o meserie. A învăţat să monteze termopane şi muncea fără să fie plătit, pentru că era un fel de elev. Una dintre doamnele din şcoală îi tot promitea un loc de muncă după ce va deveni major, dar exact în ziua când a împlinit 18 ani, femeia l-a urcat în microbuz ca să-l trimită înapoi în România. De fapt îl exploatase până atunci, iar când vârsta băiatului nu i-a mai permis să-l păcălească, s-a debarasat de el. Ionuţ a obţinut doar să fie trimis acasă cu avionul. A ajuns la Timişoara, unde avea nişte veri, apoi acasă, la Iaslovăţ. După două luni a plecat în Spania, cu verii lui, la cules de portocale, într-un grup de 300 de români. Ai lui împrumutaseră 200 de euro să aibă de drum şi ceva mâncare până lua salariul. Era însă o altă ţeapă, pentru că după o lună şi niciun ban încasat, băieţii nu mai aveau nici ce mânca. Verii lui au venit acasă, dar Ionuţ n-a vrut să se întoarcă până când nu câştiga banii pe care ai lui îi împrumutaseră pentru el. A găsit ceva de lucru, a făcut banii şi abia atunci a revenit la Iaslovăţ. Stătea însă pe ghimpi şi se ruga într-una de ai lui să-i dea drumul să plece iar. Şi a plecat pentru a doua oară în Italia. A lucrat doi ani ca pizzer şi ospătar într-un restaurant, în fiecare zi de la 6 dimineaţa până la miezul nopţii. Când a văzut că nu se mai poate încălţa din cauza beşicilor din talpă, a căutat alt loc de muncă. A găsit de lucru la o firmă de mobilă, în Milano, apoi a plecat la alta de acelaşi fel, în Pescara şi acolo a rămas, ulterior cu soţie şi copii.

„Ciao” şi „un bacio”, atât ştiu să vorbesc cu nora mea, italianca, dar e bine, încheie Maria, râzând, povestea fiului ei cel mare.

„…când or veni băieţii acasă să ştie că vin la casa părintească”

Legăturile de sânge ale Mariei şi în celălalt sens, cu părinţii ei, sunt atât de puternice încât atunci când îmi vorbeşte de ei îmi vine să mă uit prin curte să văd dacă nu apar de pe undeva. Amintirile păstrate despre cum s-a legat gospodăria părinţilor ei, acum vreo 70 de ani, în parte neschimbată până în prezent, sunt clare, vii şi demne de împărtăşit cu mine.

„Casa asta o făcut-o mama cu tata prin 49-50 Pe locul acesta, tot, erau meri şi cireşi bătrâni.

Până să termine casa, mama, după ce s-o luat cu tata, au stat într-o cămăruţă, în şură. Au găsit-o la Arbore şi au refăcut-o aici. 12 ani au stat în cămăruţa aceea. O să vă duc să vedeţi cum încă se văd pereţii daţi cu rolul, geamul cu oleacă de lumină. Mama feţuia pereţii cu lut, dădea cu rolul şi acolo s-a născut şi a crescut fratele meu, acolo venea lumea la hram, acolo veneau vecinii în vizită. 12 ani.

Când au terminat, au sfinţit casa şi tot atunci mama cu tata s-au cununat, că nu erau cununaţi. Vă gândiţi că Ion, frate-miu, a fost vătăjăl la nuntă la mă-sa? După alţi 12 ani, am apărut şi eu…”, a încheiat ea acea bucată din viaţa gospodăriei pe care o vedeam cu ochii mei, unul dintre ultimele bastioane de autentic şi frumos în faţa modernismului exagerat al construcţiilor din satele noastre.

„S-or stricat multe din căsuţele bătrâneşti, iar lumea şi-a făcut altele cu două, trei rânduri. Nu mai recunosc mai nimic din copilăria mea. Amu moda e în toate felurile; casa mare, ograda mare. Na… Mă mai întreabă unii şi pe mine «Tu, Marie, nu strâci casa ca să faci şi tu ceva mai mare?» De ce s-o strâc? Băietul şi Lenuţa sunt departe, tocmai în Italia, cealaltă fată, Ionela, e la Suceava. Ce-mi trebuie casă nouă? O lăs pe asta aşa cum este, ca atunci când or veni băieţii acasă să ştie că vin la casa părintească”, încheie stăpâna locului povestea din acea „altfel de lume” care m-a bucurat, dar mi-a şi lăsat în suflet o dâră de tristeţe că nu sunt mai mulţi oameni care să intre pe poarta mereu deschisă a familiei Boicu din Iaslovăţ, ca s-o cunoască şi să se purifice.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: