Metamorfoza

> To be or not to be…, o expresie cât un sistem filosofic, o concluzie pentru cele mai reprezentative acţiuni omeneşti: artă, ştiinţă, credinţă…

 Recent, o cunoştinţă apropiată mi-a spus, pe un ton confesiv, în care se amestecau nedisimulat, uimirea cu bucuria – dar şi cu o undă de aprehensiune – că fiul sau, la vârsta liceului, vrea să devină actor.

Am fost deodată însufleţit de această declaraţie, care m-a făcut să reflectez din nou asupra unei astfel de (sclipitoare) meserii, o meserie pe care o admiram şi mă străduiam, în răstimpuri, să o înţeleg cât se poate de bine. Chiar dacă nu fac ierarhii în ceea ce priveşte artele, mă gândesc deseori la deosebirea dintre ele. Cred că actorul nu este un artist ca oricare altul. Pentru a-şi elabora opera, el nu îşi foloseşte doar talentul, ci mult mai multe însuşiri (inefabile), din care rezultă faţetele particulare ale personajului creat. Intervine cu personalitatea proprie, cu harul particular, cu spiritul său. Impresionează oricum: „la vedere” sau în „off”. Prezenţa lui, scintilantă, eterică, creează magia interacţiunii cu publicul, fluidul care inundă spaţiul evenimentului în desfăşurare, magnetismul în care este prinsă audienţa sa, este universul din care iradiază celelalte lumi: personajele sale.

M-am gândit imediat la Hamlet, şi nu atât la drama sa, ci la modalitatea pe care acest prinţ, devenit al artei scenice, o foloseşte pentru a găsi adevărul faptelor ce i-au pricinuit nefericirea. Hamlet apelează la actorii unei trupe ambulante pentru a-l demasca, în mod indirect, pe asasinul tatălui său. Dar nu îi lasă să se manifeste oricum (le cere să renunţe – în parte – la too much ado about nothing, chiar dacă libertatea lor de exprimare e admirabilă, libertate care produce evoluţia oricărui demers artistic: schimbarea paradigmei în ceea ce priveşte acceptarea unui anumit tip de estetică, emanciparea publicului spre o nouă înţelegere a artei – posibil câştig al teatrului medieval în faţa celui antic), ci le dă indicaţii „regizorale” precise, îi întoarce către un teatru elaborat, le cere un mod echilibrat de exprimare, o măsură pentru măsură. Actorii lui Hamlet trezesc astfel noi tipuri de afecte (inclusiv fobia faţă de derapajele morale ale unor personaje întruchipate), sunt convingători şi, evident, comprehensibili, determinând, în cele din urmă, acceptarea adevărului regăsit, care iradiază din lumea creată pe scenă către audienţă, în care mirarea şi exaltarea se întrepătrund (mysterium tremendum et fascinas).

„Hamlet” devine una din marile piese în care se desfăşoară şi „teatru în teatru”, chiar în prezenţa „regizorului”. Este un exemplu precursiv de manual al artei actorului, cu atât mai mult cu cât valabilitatea acestuia se bazează în primul rând pe măsură, pe simţul comun, chiar pe inteligenţă, ca suport al esteticului.

Actorul este o lume: misterioasă, paradoxală, copleşitoare; devine capabil să dezlănţuie acel numen care îi asigură veneraţia, dar şi dorinţa spectatorilor de insinuare în spaţiul lui vital.

To be or not to be… singurul gând, ca o concluzie, la sfârşitul unui film pe care l-am apreciat mult, mult de tot (mai ales după scena din final, cu partida de tenis… mimată): Blow up, de Michelangelo Antonioni, de fapt o concluzie la sfârşitul oricărei activităţi complexe în care atitudinea dilematică, dubito, este câştigătoare în faţa oricărei atitudini sentenţioase.

 VIOREL CHIRICA 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: