Gura soră cu vioara

În vremea întemeierii Moldovei, Bilca făcea parte din Vicove, apoi după ce Ţara de sus fu adumbrită de pajura imperială care o botează Bucovina, Bilca se aşază pe temelie proprie. De aici s-a ridicat un mare bărbat, cu statură de brad, cât trup atâta minte, George Muntean (17.11.1932 – 1.06. 2004), cercetător de istorie literară sub acoperişul Academiei Române care i-a şi conferit Premiul „Nicolae Bălcescu” în 1977. Surâzător, politicos şi pedant cu măsură, preţuit sincer de eminescologul de la Suceviţa, Dimitrie Vatamaniuc, George Muntean e de găsit în linia întâi a Cărturarilor pe care i-a dat ţara românească, o piatră rezistentă la temelia Culturii mântuirii neamului. Doamna care l-a însoţit pretutindeni, Adela Popescu este autoarea volumului „Între noi timpul”, tradus inclusiv în Japonia, Citesc oare japonezii versuri româneşti, aceşti ultrainventivi care nu-i exclus să facă într-o zi chiar şi… suflete electronice? George s-a risipit în prea multe societăţi, uniuni şi organizaţii, dar în cele din urmă s-a întors acasă, în ţarina ţăranilor lui. Până a fi laolaltă cu ai săi, a făcut o ispravă care i-a nimbat opera: dintr-o casă bătrânească a făcut un muzeu, azi Casă memorială. Inspirată lucrare! Cum e şi casa Sofiei Vicoveanca din apropiere. Cum ar fi trebuit să fie şi casa lui Toader Hrib de la Arbore, şi tot la Arbore a impozantului părinte Andrei Mucea, casa părintească a lui Stelian Gruia. Cu George Muntean am fost în diferite ocazii culturale, între care la ceremonia de la Suceviţa când şcoala a fost înnobilată cu numele academicianului D. Vatamaniuc. Cândva, ilustrul cercetător mi-a spus: „Hrehor, tu ai destin”. Am reţinut cuvintele care veneau parcă dinspre un mentor. Nu mi-au sporit orgoliul, ci responsabilitatea.

Rândurile care urmează sunt întru cinstirea lăutelor şi lăutarilor, cum sunt şi în celelalte pagini. Dar vorbind de Bilca nu puteam să trec peste umbra de munte a lui George Muntean. E ştiut pretutindeni, când e vorba de Bilca, grupul femeilor îmbrobodite cu minişterguri, îmbrăcate în cojoace cu poale, mişcându-şi picioarele învelite în ciorapi groşi de lână şi încălţate bătrâneşte cu opinci. Jocul lor vechi este chiar o „Bătrânească” alcătuită din paşi agale şi egali, în stânga şi dreapta, iar palmele plesnindu-se una pe alta respectă ritmul paşilor şi al unor versuri parcă cioplite în lemn: „Haida, haida să mergem/ că-i sara şi n-ajungem”. Şi jocul, şi portul sunt doar aici de văzut în aşa desfăşurare. Cândva am stat stană înaintea Bucegilor şi am tot cugetat: Noi nu avem piramide. Piramidele noastre sunt munţii. Sfinxul – un rege întemeietor; o piramidă începe cu un bolovan şi se termină cu un sfinx, am zis apoi privind cu luare aminte Babele din Bucegi, am zis că acestea or fi fost cândva fete la Bilca…

În Bilca au trăit români, germani, evrei şi ţigani. Huţulii au rămas mai sus, sub stele, dar s-au întâlnit cu bilcanii la lucru în păduri, în mica negustorie practicată între sate şi, mai ales la ceremonii şi sărbători. Destule ocazii ca să aibă loc schimburi de îndeletniciri, eresuri şi cântece. Vasile Mucea (11.03.1933 – 11.01. 2011) a bătut satele din jur până la Izvoarele huţulilor şi dincolo de vatra vecinilor de la Crasna până peste Prut. A dus în acele sate cântecele lui şi s-a întors acasă cu cântecele lor. Aşa se face că rapsodul de la Bilca şi-a făcut un repertoriu bogat, memorând, prelucrând şi dăruind sute de cântece interpretate cu grijă şi măiestrie. Era copilandru când nu se da dus de la hore şi şezători. De altfel, bunicul său, Partenie Bujor, cu doi din fii săi, erau cunoscuţi lăutari, tata era viorist, iar feciorii – amândoi prăpădiţi pe frontul întâiului mare război – cântau la trompetă. În taraf se mai auzeau încă o vioară, o cobză şi un contrabas. Tatăl lui Vasile, Hariton Mucea, a fost prizonier în Rusia, apoi servitor la casele unor înstăriţi, dar într-o zi, sătul de străinătate, după ce întâmplător a ascultat un lăutar zicând cântare de jale, a sosit acasă trecând Nistrul. Vasile, unul dintre cei şase copii ai lui Hariton, avea simţ muzical din copilărie. Altul, George, ademenit de sunete şi-a cioplit singur nişte instrumente rudimentare, dar tata l-a oprit socotind muzica drept o meserie ţigănească. Mai târziu, la insistenţele odraslei, el însuşi i-a construit o vioară, fiind un iscusit tâmplar. La 12 ani, în 1945, Vasile „ţinea” deja sub arcuş o nuntă, cu hangul susţinut de un alt frate al său, viorist. Deja tânărul rapsod era apreciat de sătenii lui, cunoscut în împrejurimi, chemat la diferite ocazii şi, ceea ce e mai rar între cântăreţi, lăudat chiar de ţiganii înzestraţi cu darul muzicii. Nepotul rapsodului, George-Toader Mucea, absolvent de Conservator, spune că a învăţat „după ureche” piese din repertoriul vioristului, subliniind că interpretul nu ştia note, dar avea o metodă simplă de transmitere a învăţăturii (George-Toader Mucea, „Un rapsod al plaiurilor bucovinene”, în „Ghidul iubitorilor de folclor”, 3/2013, Suceava).

Şaizeci de ani a cântat Vasile Mucea. Deseori îşi acompania propria gură plină de stihuri pestriţe, triste şi bucuroase, de mâhnire şi de voie bună, unele cu umor sănătos, moralizatoare, altele de potlogar năbădăios, desigur agreabile, pitoreşti. „Cântă cucul pe fântână”, al lui Isidor Vorobchievici, transformat în 1904 de C. Mendicevschi, „Cântă cucu’ n Bucovina” – un brand local, depăşit de prea multă uzură, e mai de la inimă cântat de Mucea decât de zănaticul şi fermecătorul Grigore Leşe. Apoi Bătrâneştile, Huţulca, Ruseasca, Hora Câmpulungului, Doina sunt bijuterii folclorice de colecţie. Vasile Mucea e el însuşi – nici Sidor Andronicescu, nici Alexandru Bidirel, e un trubadur rural care cântă piese din Bucovina, din Ardeal, din Basarabia, cu o aparte preţuire pentru virtuozitatea lui Ion Drăgoi. Aş zice că Vasile Mucea e un vad în care s-au adunat şuvoaie sonore venind dinspre Vindireu şi Bidirel, împletindu-se cu meşteri de vioară contemporani care ies din tipicul tarafurilor tradiţionale, păstrându-şi excelenţa ca solişti înaintea orchestrelor, ori desfăşurându-se în compania unor instrumentişti din zona tarafurilor autentice. Nu întâmplător Vasile Mucea a avut în stânga viorii, mulţi ani, acordeonul fiului său, Florin Mucea, după ce rapsodul a cântat cu fratele său Pamfil, mânuitor de clape. Cu fiul Florin, Vasile Mucea a cutreierat Europa – vreme de cinci săptămâni au cântat în Franţa, Italia şi Spania, bucurându-se de mulţi spectatori. Lângă Florin era dobaşul Gheorghe, unul dintre fraţi. De neuitat au rămas întâlnirile bătrânului rapsod cu Sofia Vicoveanca, cu Silvestru Lungoci şi cu valorosul instrumentist Constantin Sofian, bilcan de-al lui, şi cu neîntrecutul trompetist rădăuţean Marin Rusu. Doinele lui alunecând din strunele viorii au chemat multe lacrimi din ochii celor care l-au ascultat, iar Bătrâneştile (asupra cărora au trudit zile şi nopţi fără simbrie Silvia Ciubotaru, Florin Bucescu şi Viorel Bârleanu) au dezmorţit şi aprins în joc mii de picioare învechite şi tinere, bucuria rapsodului şi menirea sa în lume nefiind alta decât să adune oamenii, nu unde-i adună rând pe rând pe toţi pământul somnoros, ci la un binemeritat ceas de veselie, că ce ar fi omul fără câteva zile de dragoste şi dor, de firească petrecere înainte de trecere?!

L-am cunoscut pe rapsodul bilcan la Rădăuţi, unde mai venea la târgul de vineri. Îl cunoştea o lume întreagă, de pe fiecare stradă cineva văzându-l îl saluta respectuos. El îşi înălţa pălăria de pluş de pe frunte, surâdea binevoitor şi păşea calm, poate înfăşurând pe fusul minţii o melodie auzită între tarabele negustorilor. Ori poate vreun cântec „domnesc”, din cele pe care le-a dăruit primarului Frunză la sindrofiile la care rapsodul era chemat.

E ştiut că muzicanţii fără partituri fredonează tot timpul melodiile, şi nu suntem deloc surprinşi că bădiţa Vasile tresărea de multe ori în somn căutându-şi pe întuneric scripca să nu uite un cântec ce i-a tot bântuit noaptea. L-am cunoscut şi pe Florin, acordeonistul, şi pe fiul acestuia, Vasilică, moştenitor de talent, instrumentist cu drum senin înainte.

Ce lume minunată pe acest Pământ care se tot învârte, se învârte când sub soare vesel, când sub lună tristă! Ce poate şi cât poate scrisul spune despre aceşti oameni care fac puntea dintre nemuritori şi muritori? Muzica trebuie ascultată, nu descrisă. Când fluierele cântă, când viorile cântă, călimările tac. Muzica are toate privilegiile, e regină universală.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: