Lucruri suntem, Putna, 2019

 Lucruri suntem, ce poartă

în ele,

gânduri ca pietrele, uneori

stele,

şi totdeauna un dor

 (Lucian Blaga)

Ne găsim astăzi în locul în care istoria, „cea mai umană dintre discipline”(Nicolae Iorga), urcă în noi prin spiritul mereu treaz al lui Ştefan cel Mare, voievodul căruia „moartea nu i-a luat simţirea şi când neamul lui suferă, el, strămoşul, plânge în mormântul său.” (Nicolae Iorga) Ctitoria marelui voievod se înalţă semeaţă, pe valea Putnei, chiar acolo unde săgeata războinicului a străpuns timpul, oprindu-l parcă o clipă, pentru a se ridica într-o zidire sfântă, care, văzută în crepuscul, se avântă fără tăgadă spre lăcaşul ceresc al Creatorului.

Lăsând în urmă discursuri, dezbateri, mai mult sau mai puţin reci, ne aflăm mai aproape de răscrucea primejdiilor şi a vitregiilor care „s-au topit în lumina domnitorului”, căci „Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangelului”, spune istoricul. Şi tot aici ne întâlnim cu titanul, cu Eminescu, întru care ne-am născut, Eminescu, cel venit în ceas unic şi irepetabil, purtând cu sine miracolul renaşterii acestui neam, dăruit cu sâmburele veşnic roditor al iubirii. Încercăm arareori să le tulburăm sau nu singurătatea, chemându-i să ne dăruiască cu bogăţia zborului, dar şi cu cea a căderii, căci cum altfel am zbura? Şi dacă avem în noi chemarea dorului, astăzi îi urmăm o clipă pe cei întrupaţi, poet şi voievod, prin darnică Dumnezeire, urcând treptele nevăzute ale coloanei infinitului, înălţându-ne dincolo de timp, biruindu-ne neputinţele de a fi, de a şti, de a nu fi.

Întâmplându-ne pe drum încoace şi încolo, poposim la ceasul plecării multora dintre noi pe calea străinătăţii. Strămutările nu sunt puse pe seama ubi bene ibi patria, motivele sunt diverse, subiective, neinterpretabile şi vin din vremuri imemoriale, când păstorii români, urmând drumul transhumanţei, se îndreptau spre soarele dătător de hrană animalelor, de multe ori prinzând rădăcini în locuri ce aveau să le fie casă. Deşi, începând din secolul al X-lea, românii au migrat spre ţinuturi mai calde, formând comunităţi mari în jurul Salonicului, în Câmpia Meglen sau în Istria, legăturile cu cei rămaşi la nord de Dunăre au fost păstrate, în primul rând prin limbă – limba română pe care o vorbeau ca limbă maternă. Un rol însemnat în păstrarea unităţii limbii române şi a unităţii etnice (în sensul menţinerii conştiinţei apartenenţei la neamul românesc) l-a avut „biserica, maica noastră spirituală” care „e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat.” (M. Eminescu)

Aşadar, exodul nu este şi nu ar trebui să fie o ruptură; fiecare român plecat devine un căutător de noi experienţe, poate necesare, dar nu lipsite de jertfe, ce-l fac să privească mai mult în urmă, chiar dacă ia cu sine valori pe care le percepe ca atare la un anumit moment. Pentru că nu putem fugi de noi înşine, părăsind „singura mare copilărie”, petrecută, de cele mai multe ori, la sat. „Copilăria, spune Lucian Blaga, rămâne singura poartă deschisă spre metafizica satului, mereu vie, adăpostită în inimile care bat sub acoperişurile de paie şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar ochii atârnaţi de cer.” Copii fiind, am respirat odată cu jocurile şi năzdrăvăniile seva existenţială a românului, concentrată în vatra satului, acest axis mundi, în jurul căruia am vrea să fim mereu.

Plecând, luăm în noi şi cu noi valori culturale materializate în obiecte de îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic – lucruri în care simţim răsuflarea greoaie, ostenită a părinţilor, a bunilor, a străbunilor, unele fiind adevărate opere artistice. Arta împodobirii, la români, este una străveche, probând aplecarea spre frumos a neamului, fiind, în acelaşi timp, expresia preţuirii acestuia, concretizat în motive solare, florale, geometrice de esenţă mitică, în metafore semnificând trecerea prin timp, veşnicia. Împreună cu acestea ducem în suflet creaţiile literar-artistice populare şi culte, cu care ne hrănim înstrăinarea. Cine poate uita tânguirea „amărâtei turturele”, simbol al iubirii jertfelnice? Cine îi poate îndepărta în lungile seri singuratice pe eroii basmelor şi snoavelor noastre? Cum să nu retrăim datinile, obiceiurile sărbătorilor de peste an, adevărate ritualuri prin care ne-am iniţiat la rându-ne?

Dar mai presus de toate păstrăm cu sfinţenie în fiinţa noastră valorile moral-creştine prin care ne-am „întemeiat” ca oameni şi fără de care rădăcinile s-ar usca, iar noi n-am mai simţi „inima pământului cum bate” şi n-am mai putea să ne lăsăm pradă dorului, precum poetul:

„Dar nopţile, când umbre

moi se lasă

Şi-n jur de mine urlă

Babilonul,

Eu mă visez în sat, acasă …”

(O.Goga)

Şi sub povara încărcăturii, ne punem întrebarea: Ce fac cu toate aceste comori adunate? Şi vine pe dată răspunsul:

– Le dăruiesc.

– Cui?

– Urmaşilor aflaţi mai aproape de noi.

– Dar nu toţi sunt români.

– Nu-i nimic, îmi răspund. Comoara este una şi nu scrie pe ea a cui este. De aici începe munca sisifică, dar nu zadarnică, căci nu există dascăl în afara jertfei şi a dăruirii, aşa încât împărţim sufletul, cu tot ce se ascunde în el, copiilor.

Mai întâi, le punem în faţă obiectul, îl numim, îl descriem sumar şi treptat îl însufleţim, descoperind împreună toată istoria lui, istorie care ne duce la sentimente, emoţii puse în desene, în cântece, în povestiri, în creaţii proprii. Dar cel mai însemnat dintre toate este „sentimentul românesc al fiinţei”, dând cuvântului „fiinţă” înţelesul de fiinţare, existenţă, trăire. De pe calea comunicării afective, îi călăuzim pe copii pe cea a cunoaşterii afective, deschizându-le poarta universului livresc – „o carte din bibliotecă, o rapsodie sunt mult mai educative decât o lecţie.”

Ce poate fi mai de folos unui copil aflat pe drumul cunoaşterii decât crearea unei stări de spirit „românească şi universală” în acelaşi timp, noi, dascălii, fiind „mijlocitori între ei şi ei înşişi.” Fabula ca povestire, cu întâmplări, personaje, simboluri, reprezentări mitice a constituit dintotdeauna începutul visării, omul fiind din arhaitate prizonierul imaginării unei alte lumi, mai bune sau în care să se regăsească. Numai timpul în curgerea sa i-a pus în faţă efemeritatea vieţii pământeşti, făcându-l să pătrundă în Valea Plângerii. În felul acesta, învăţăm şi ne învăţăm a descoperi, a căuta, a ne redescoperi, experienţele noastre fiind împreună lucrarea.

Fără îndoială că învăţăceii au nevoie şi de mânuirea informaţiilor ştiinţifice, obţinute pe căi raţionale, dar starea de spirit este aceea care-i face să simtă chemarea. Dascălii sunt, pentru copiii rupţi de natura unui loc natal cald şi primitor, rupţi de istoria neamului căruia aparţin, de cultura lui, rupţi de acasă, cei dintâi chemaţi să le insufle sentimentul nobil al iubirii de ţară, „nu de ţărâna ei”, ci de trecutul ei. „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară, nu există patriotism şi nici viitor”, spunea Mihai Eminescu. Este o misiunea grea, al cărei început se află în cultivarea limbii materne, în cultivarea, creşterea şi rodirea cuvântului; şi ni se întâmplă împreună. Prin cuvânt denumim; primul care săvârşeşte actul denumirii este Adam, el punând nume tuturor dobitoacelor, păsărilor, fiarelor. Cuvântul leagă şi dezleagă pe oameni, cuvântul alină, dar şi biciuieşte, când suntem supăraţi. Limba „poate să rupă un os” cu dulceaţa şi blândeţea ei, spune Solomon, şi astfel uneşte sufletele, iar cuvântul învrăjbitor dezbină şi pentru a-l anula să nu lăsăm „să apună soarele peste mânia noastră”, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni. Şi în cele dintâi să nu uităm să punem cuvântul ziditor, în stare să întemeieze întru veşnicie.

Şi cum noi, românii, ne întoarcem acasă precum fiul risipitor, o să vă povestesc varianta românească a fiului risipitor, în ciuda spusei cronicarului: „nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi”.

„Sfântul Ioan era cioban tare bun la Dumnezeu. Într-o zi s-a rătăcit un miel. S-a înturnat înapoi şi, căutându-l, a alergat după dânsul şi pe ape, şi pe câmp … trei zile şi trei nopţi. Când l-a prins, l-a luat în braţe şi i-a sărutat copitele:

– Săracul, zice el, tare trebuie să te fi durut pe tine picioruşele cât ai alergat. Să fi fost altul, dintr-o dată îl tăia. Atunci Dumnezeu l-a făcut sfânt.

E frumos, fără îndoială. Dar de ce toate frumuseţile româneşti trebuie să fie cu ciobani, cu natură şi cu gingăşie?” (apud C. Noica)

E o întrebare al cărei răspuns este conţinut în istoria milenară a neamului nostru şi în fiecare dintre noi…

FLORICA DIACONESCU

Foto: doxologia.ro (Conferinţa „Diaspora – Educaţie şi formare. AmbasaDOR DE BUCOVINA” 2019)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: