Aventură în Delta Dunării

– N-am fost niciodată în Delta Dunării.

 – Nici eu. E pentru prima dată… Mi-am luat bilet din timp ca să nu mă răzgândesc.

– Am auzit că e frumos acolo. Aş fi mers şi eu dar am o oroare de ţânţari. Cică-s foarte mulţi. Ţie nu ţi-e frică?

– De ce? Îs cu mult mai mici ca mine! La o adică, dacă trebuie să mă lupt, cred că-s suficient de solid ca să-i dovedesc… Doar să nu fie atât de mulţi încât să nu pot face faţă. Până la urmă şi liliputanii pot răpune un uriaş prin numărul lor şi printr-o bună organizare… Or în ceea ce priveşte organizarea, nu cred că e cazul!

Femeia mă privi lung. Nu i-am putut citi mimica. Ori mă admira pentru curajul meu, ori mă credea că nu-s cu toată ţigla pe casă, dar nu mi-am propus să aflu.

– Ţânţarii din Deltă sunt tare periculoşi. Nu-s ca ăştia de la noi, veni în completare sfatul unei bătrâne.

Mintea mea refuza să transforme ţânţarul în armăsar, fie el şi de Deltă. Până la urmă şi armăsarii pot fi îmblânziţi. „Am să merg şi la Letea, în pădure, să văd caii sălbatici” îmi izvorî provocarea. „Iar în ceea ce priveşte ţânţarii, nu cred că-s prea diferiţi de cei de pe Şomuz” îmi răspunse gândul. „Cel puţin din punct de vedere anatomic şi funcţional sunt identici.”

Singura mea reţinere a fost nesiguranţa ajungerii la destinaţie. Eram obişnuit să mă dau jos din maşină chiar în faţa hotelului şi să-mi car bagajele pe o distanţă minimă. Or la Sulina nu se ajunge pe cale terestră. Apa, deşi alunecoasă, e cea mai firească cale de transport de acolo, iar eu, învăţat să mă cobor din casă direct în maşină şi din maşină direct în hipermarket, aveam angoasa despărţirii de suportul principal cu care eram învăţat, automobilul, iar prin el, prin tranzitivitate, pământul. Apa era un teren necunoscut, pe care-l probasem arareori pe distanţe scurte, ca agrement. Dar aici lucrurile stau cu totul altfel. Am realizat că problema ţânţarilor este nesemnificativă în raport cu navigarea către Sulina.

Totuşi oamenii trăiesc de mult timp în această zonă, iar transportul pe apă este încă de pe atunci reglementat. Aşa că ne-am lăsat duşi de inerţie. Portul din Tulcea este punctul terminus terestru. Calea apei, pe braţul Sulina al Dunării, poate fi străbătută cu vaporaşul. Este o cursă ce se face ritmic. E asemenea trenului personal ce opreşte în fiecare haltă. Sunt vreo patru staţii până în oraşul din Deltă, iar după patru ore poţi zări clădirile înalte ale citadelei. O macara portuară, aşezată pe malul drept, străluceşte alb dinspre orizont într-o poziţie ciudată, ca un colos monumental, făcând-o pe o tânără franţuzoaică, tributară unor idei preconcepute, să exclame admirativ:

– La Statue de la Liberté!

Zâmbesc la revelarea iluziei, dar îmi dau seama că, într-un fel, are dreptate. Acest loc în care Dunărea se întâlneşte cu marea are ceva ce inspiră noţiunea de „Libertate”. Poate nu degeaba portul Sulina a avut cândva acest deziderat ca formă de normalitate. Portul era un paradis fiscal, liber de taxe, iar pe cale de consecinţă un nivelul de trai foarte ridicat al celor ce s-au stabilit aici.

– Comerţul se făcea numai în limba clientului, indiferent de ce naţie era proprietarul, aşa că în Sulina nu puteau rezista decât poligloţii. Majoritari erau grecii, peste 50%… Românii erau cam a cincea naţiune ca pondere. Aşa era atunci, înainte de Primul Război Mondial. Dacă într-o casă locuiau mai multe familii de naţionalităţi diferite – se întâmpla frecvent –, când se întâlneau, se salutau în limba interlocutorului. Ca să înţelegi mai bine: dacă se întâlnea un român cu un grec, românul saluta în greceşte, iar grecul răspundea în româneşte. Sulina era o zonă liberă şi cea mai bună dovadă este chiar cimitirul. Veţi vedea îngropaţi alături creştini, musulmani şi evrei. Dacă veţi trece pe acolo, să le citiţi poveştile de pe pietrele funerare! O să găsiţi şi mormântul unui pirat, dar şi a doi îndrăgostiţi ce au trăit o dramă similară cu cea a lui Romeo şi a Julietei.

Petrică era şoferul… De fapt, la ambarcaţiuni e căpitan… de vas. Aşa cum la tramvai e vatmanul. E şi ghid turistic şi te conduce magistral prin canalele Deltei, povestindu-ţi câte ceva din istoria locului. Oraşul Sulina se află pe malul drept al canalului. E vorba de localitatea veche, pentru că în perioada comunistă oraşul s-a extins şi pe malul stâng. Acolo au fost construite atelierele de reparaţie a navelor, iar activitatea era destul de intensă. Ca peste tot în ţară, „revoluţia” din decembrie 1989 a dus-o în faliment. Azi, atelierele sunt în ruină, cum este şi cherhanaua sau fabrica de conserve. „Un marinar şpanchiu, complice la ruinarea ţării, rânjeşte când vine pe aici zicând că o să ajungem un sat de pescari. Eu cred că nu va fi aşa” îşi ascute privirea Petrică privind în orizont. Şi după risipirea undei de furie îşi continuă povestea frumoasă a Sulinei cu anii săi de creştere şi cei de decădere.

E destul de ciudat pentru cineva obişnuit să simtă sub tălpi pământul să constate că barca poate fi un vehicul tot atât de comod. E adevărat că trebuie să înveţi nişte reguli, aşa cum şi pentru automobil există un set de reguli, dar ele devin reflexe la fel de fireşti precum şofatul. Astfel, poţi pătrunde în firescul călătoriei cu barca şi îţi poţi delecta privirea cu peisajul de o frumuseţe aparte. E adevărat că braţul Sulina, fiind unul navigabil, adânc de 8 metri, e o magistrală aglomerată, precum o autostradă din care nu poţi zări în lateral decât prea puţin şi, în plus, trebuie să fii mereu atent la trafic. Altfel stau lucrurile când navighezi pe canalele Deltei. Peisajul se metamorfozează radical. Vegetaţia, apa, lumina au cu totul alte nuanţe. Saltul este dinspre gri spre strident. Chiar şi aerul se purifică de zgomot, lăsând vietăţile să-şi manifeste repertoriul auditiv. E ca şi cum ai călători pe drumuri de munte. Până la urmă care-i diferenţa? Doar una de altitudine? Da, insula pe care se află pădurea Letea este la un metru jumătate sub nivelul mării. Călătoriile de tip safari propuse turiştilor par a fi incursiuni în deşert – căci solul este nisipos – dar la fel de palpitante precum drumeţiile montane. Dar poţi constata cu stupoare că pământul poate fi mai alunecos decât apa, iar nisipul acela extrem de fin, ce a construit insula, îţi fuge de sub picioare (sau roţi).

– Legaţi-vă pălăriile sau renunţaţi la ele, ne surprinse cu îndemnul şoferul automobilului de teren echipat special pentru safari. Nu mă pot opri după ele pentru că rămân împotmolit.

Aventura terestră e una deosebită. Debarcasem pe insulă, iar cu maşinile am călătorit spre locul unde li se permite turiştilor să intre în pădure. E o zonă protejată, rezervaţie naturală.

– Specificul acestei păduri este că s-a format de la sine, din seminţele aduse de păsări, de vânt… Şi au crescut acolo unde sămânţa a intrat în armonie perfectă cu solul. Nimănui nu-i este îngăduit să-i mute locul pentru că, cel mai probabil, se va usca. Copacii nu-şi pot permite să-şi ducă rădăcinile mai adânc de 50 de centimetri. Cine îndrăzneşte, moare. Pentru că atinge pânza de apă sărată. De aceea, aceşti copaci îşi întind rădăcinile la suprafaţă. Nu trăiesc cu apa din sol, ci din roua dimineţii. Nici apa de ploaie nu-i atât de abundentă încât să fie capabilă să-i întreţină. Când mor, plantele sunt lăsate aşa pentru că, prin descompunere, formează stratul de cernoziom.

– Şi caii…, caii sălbatici? îndrăzni un puşti să solicite satisfacerea curiozităţii.

– În pădurea Letea sunt cai sălbatici şi cai sălbăticiţi. Primii sunt o rasă de mustang. Cei din urmă sunt cei rămaşi datorită desfiinţării CAP-ului. Oamenii nu au avut inimă să-i omoare aşa cum primiseră ordin. Şi i-au lăsat liberi. Acum s-au amestecat. O parte sunt în pădure, o parte pe izlazul dintre sate… Vedeţi, pe acest izlaz se cultiva odată viţă-de-vie… Nu de mult… S-a distrus concomitent cu sălbăticirea cailor… Iar ghidul îşi mută privirea spre alt Orizont.

Caii sălbatici – ori sălbăticiţi – ni s-au lăsat privirii. Îşi aveau drumul lor pe câmpul nisipos, sărăcit de ierburi. I-am privit lung. I-am fotografiat. Probabil că erau obişnuiţi cu asemenea gură-cască precum şi păsările ce colindau canalele Deltei. Lumea lor era şi a noastră. Ne ofereau privilegiul de a le fi prin preajmă. Ne suportau privirile deşi păreau indiferenţi. Noi, avizi de pitoresc, ne încărcam febril dispozitivele de fotografiat, înfricoşaţi parcă de posibilitatea pierderii memoriei proprii, căutând salvare în device-ul extern. Deja ne deprindem să fim roboţi chiar şi în cea mai splendidă manifestare a naturii. Nu îndrăznesc să mă gândesc mai departe… E un gând care mă înfricoşează mai mult decât existenţa ţânţarilor.

Nu ştiu dacă pot spune despre Sulina că este un simplu oraş, o staţiune turistică sau un port la confluenţa Dunării cu Marea Neagră. Mi se pare că produc un sacrilegiu vorbind despre ceva ce abia am atins cu privirea pentru prima dată. Pare mai degrabă un vis ce trebuie trăit şi simţit de fiecare la cotele sale existenţiale. Oferă, în esenţă, mult mai multe decât aparenţa. Sub haina modestiei, ni se relevă o istorie. Obiectivele turistice ale oraşului poartă marca UNESCO. Şi nu-s puţine. Ele sunt rădăcini mult mai adânci decât permite solul acela aluvionar, iar ghizii au grijă să vi le dezvăluie.

Călătoriile cu barca pe canalele Deltei Dunării sunt un alt punct de atracţie turistică. Ochiul avid poate fi satisfăcut pe deplin. Vă garantez! Ceea ce nu ştiu, pentru că nu am încercat, este experienţa pescuitului, dar am văzut localnici capturând peştele imediat de sub ponton, printre bărcile proptite de mal, atât cât să-şi prepare un prânz sau o cină. Dar ceea ce n-am ştiut, şi n-aş fi aflat niciodată dacă n-aş fi venit aici, este că există o adevărată bucătărie a preparării peştelui, sumedenia de produse fiind cu adevărat halucinantă. Dar gustul… Într-adevăr, gustul este impresionant. Am rămas fără cuvinte. Le-am înghiţit cu tot cu salivă!

Iar un alt punct forte, deloc de neglijat, este ţărmul Mării Negre care aşterne o plajă cu cel mai fin nisip din ţară, la est de citadelă. Nu ştiu dacă trebuie făcută vreo comparaţie cu staţiuni ale litoralului românesc. Poate că nici nu există grade de comparaţie. Ori dacă ele există, se pot raporta doar la turişti şi la formele lor de manifestare. Dar acest aspect are o doză mare de subiectivism – o chestiune de gust –, astfel încât Sulina trebuie înţeleasă şi apreciată conform standardului autoimpus din conduita cetăţenilor săi.

Chiar şi ţânţarii trebuie apreciaţi conform conduitei celor din Deltă, deşi n-am putut face diferenţa cu cei de pe litoral ori de pe râul Şomuz. Sunt la fel de liliputani!

 GABRIEL TODICĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: