File de pateric

Arhiepiscopul Victorin Ursache

Om cu viaţă sfântă, care a trăit pe trei continente şi pentru care Putna era cel mai sfânt loc al românilor, locul sfânt de venire acasă, unde a şi dorit să fie înmormântat. Încă din timpul vieţii, oamenii l-au văzut înconjurat de o lumină cerească, iar spre sfârşit, monahii care l-au văzut în Lumină au căzut cu faţa la pământ, neputând suporta intensitatea Ei, asemenea Apostolilor pe Muntele Tabor. Acesta a fost Arhiepiscopul Victorin, adevărat apostol al zilelor noastre, model de iubire jertfelnică pentru semeni.

Victor Ursache s-a născut în satul Mănăstioara, judeţul Suceava, la 24 iulie 1912, într-o familie de buni creştini, Dumitru şi Natalia. A fost întâiul dintre cei cinci fraţi şi patru surori. Mama lui a fost o femeie cu o mare evlavie şi cu o profundă credinţă, virtuţi pe care le-a sădit în inima fiului ei încă din fragedă copilărie. Aşa cum acesta scria mai târziu: „(mama) cu mâinile împreunate lângă copilaşul său, seara şi dimineaţa, înalţă rugăciuni fierbinţi către cer. Inima ei duioasă lucrează tainic asupra inimii copilului. Acesta, deşi nu ştie către cine se roagă mama lui, ştie totuşi că este cineva mai puternic care stăpâneşte toate”. În cuvântul rostit după hirotonirea sa întru arhiereu, peste mări şi ţări fiind, a ţinut să mulţumească părinţilor care „m-au învăţat să mă încred în Tatăl nostru, mi-au deschis uşa către Biserica Ortodoxă şi s-au jertfit ca să-mi pot continua studiile”, despre mama sa spunând că „probabil chiar în această clipă se gândeşte la mine şi se roagă pentru mine, aşa cum a făcut totdeauna”.

După ce a terminat şcoala primară în satul natal, a intrat primul la Liceul de Stat din Siret. A absolvit apoi, în anul 1937, Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În timpul studenţiei a fost membru activ, apoi chiar preşedinte, al societăţii studenţilor teologi „Academia Ortodoxă”. Printre activităţile acestei societăţi se numărau şi aşa-numitele „descinderi misionare”, când, în duminici şi sărbători, membrii ei cutreierau Bucovina semănând prin oraşe şi sate deviza Societăţii: „Uniţi să fim în cugete, uniţi să fim în cântece, uniţi în Dumnezeu!”

Mitropolitul Visarion Puiu i-a înlesnit prima şedere la Mănăstirea Neamţ pentru o lună de zile, fapt care s-a dovedit providenţial pentru tânărul student. A fost impresionat profund de sfintele slujbe, îndeosebi de rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Gândul de a îmbrăţişa viaţa monahală îi încolţise în minte încă din timpul liceului, iar după susţinerea examenului de bacalaureat devenise o hotărâre nestrămutată. De aceea, imediat după susţinerea examenului de licenţă, în luna mai, s-a închinoviat în această mănăstire. La tunderea în monahism, Patriarhul Nicodim i-a spus stareţului, arhimandritul Melchisedec Dumitriu: „Pune-i numele de Victorin, căci s-a dovedit că ştie să rabde ca un mucenic şi va şti să se poarte ca un ierarh”. În scurt timp a fost hirotonit diacon şi preot, apoi a fost profesor de teologie la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, pe care l-a şi condus o vreme.

La 9 decembrie 1940, în vremuri tulburi, a fost ales stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, împotriva candidatului preferat de clasa politică, şi ridicat la rangul de protosinghel. Aceasta s-a realizat printr-o rânduială dumnezeiască, încât părintele Vasile Vasilachi, colaboratorul său apropiat de mai târziu, cel care în calitate de Secretar al Patriarhului Nicodim a organizat alegerile de stareţ şi i-a făcut instalarea, l-a întrebat dacă nu cumva avusese un semn ceresc. Stareţul Victorin i-a răspuns: În noaptea înspre alegerea ca stareţ, o bombă de lumină a făcut explozie lângă patul în care dormeam”.

Ca stareţ, căuta pe orice cale să evite ura între vieţuitori şi să îndemne pe fiecare să fie blând şi corect faţă de oricine. Călugării, în majoritatea lor, îl iubeau pentru că aveau o viaţă curată şi vorbea frumos cu oricine. La biserică urma regulat în fiecare noapte, iar în chilia lui de la stăreţie erau în permanenţă multe cărţi din bibliotecă pe care le citea în timpul liber.

A stăreţit în vremuri foarte tulburi, care i-au afectat grav sănătatea pentru restul vieţii. Îndeosebi primăvara anului 1944 a fost cea mai grea, din cauza apropierii Armatei Roşii, dar şi din cauza ravagiilor pe care le făceau bandiţii lui Baltă în zona Neamţ. Obştea şi arhiva mănăstirii au fost evacuate în sudul ţării. Stareţul Victorin a rămas în primă fază pe loc, dar apoi, „când ruşii înaintau”, împreună cu stareţul de la Secu şi părintele Cleopa de la Sihăstria s-au refugiat la Sihla. Aici au fost înconjuraţi de banda lui Baltă şi au sărit pe fereastra de la altarul bisericii, pentru a scăpa. Toată noaptea au luat drumul spre Agapia, de unde au plecat spre Bucureşti. În acest timp şi-a accidentat mâna într-un ciot şi fiind numai în cămaşă şi ismană, a mers noaptea la Agapia, unde maicile i-au dat haine şi s-a îmbrăcat, iar după aceasta a plecat la Bucureşti”.

În luna august i s-a aprobat cererea de eliberare din ascultarea de stareţ pe motiv de boală şi a fost numit reprezentant al Misiunii Ortodoxe Române din Ierusalim, fiind aşezat de Patriarhul Nicodim sub jurisdicţia Patriarhului Ierusalimului. La Ierusalim a ajuns abia în aprilie 1947. În calitatea aceasta, în acelaşi an, l-a îndemnat pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, pe atunci vieţuitor în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, să primească ascultarea de egumen al schitului românesc cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, de la Iordan, şi să fie hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah în biserica Sfântului Mormânt.

În timpul războiului isreaelo-arab a rămas în Ierusalimul Vechi (Iordania), având chilia lângă Biserica Sfântului Mormânt, iar Patriarhia Ierusalimului i-a încredinţat sarcina de referent pentru problemele călugărilor români de la Locurile Sfinte. În această calitate, şi-a luat îndatorirea ca toată viaţa să ajute material călugării şi călugăriţele române din Ţara Sfântă, fiind printre ctitorii aşezământului românesc de la Ierihon.

A fost o perioadă de mari lipsuri materiale. „E greu şi rău şi aici, din orice punct de vedere al vieţii”, mărturisea într-o scrisoare. Dar existau şi multe binecuvântări duhovniceşti. Spunea că în perioada cât a slujit la Biserica Sfântului Mormânt a fost martor la multe minuni săvârşite de Sfânta Cruce asupra acelora care se apropiau de cinstitul lemn cu credinţă, motiv pentru care, contrar rânduielilor obişnuite, pomenea Sfânta Cruce la sfârşitul fiecărei Liturghii.

La jumătatea anilor ’50 a primit invitaţii, din partea fiecărei „fracţiuni”, de a merge în Nordul Americii şi a ajuta situaţia ortodoxiei româneşti de acolo, dezbinată în trei jurisdicţii. La îndemnul Mitropolitului Visarion Puiu a acceptat să meargă pe cheltuiala şi sprijinul unor prieteni arabi şi greci. A plecat şi cu gândul de a putea ajuta, prin strângerea de fonduri, pe monahii români de la Sfintele Locuri. Ajuns în SUA în august 1956, s-a ţinut departe de „luptele” fratricide, ceea ce a atras suspiciuni şi atacuri din toate părţile implicate în „luptă”. În faţa acestei prigoane a pus în aplicare un vechi sfat părintesc de când mergea iarna, uneori singur, la şcoală: „Când vezi că te-nconjoară prea mulţi, aşază-te jos şi nu face nicio mişcare, c-apoi încetu cu-ncetu te lasă şi se-ndepărtează unul câte unul – toţi, şi după aceea urmează-ţi drumul”. Au urmat poate cei mai grei 10 ani din viaţa sa: singurătate, atacuri, lipsuri de tot felul, boli, grija pentru întreţinerea materială a Mitropolitului Visarion Puiu şi a monahilor români din Ţara Sfântă – pentru care micul ajutor astfel primit a fost providenţial.

Grija şi dragostea filială a arhimandritului Victorin faţă de Mitropolitul Visarion a dat naştere din partea acestuia la cuvinte de o rară frumuseţe şi încărcătură sentimentală: „Pentru puţinii oameni, care îşi fac un sacru obicei după Evanghelia creştină, ajutând (adesea din prea puţinul lor) pe săraci, cuvintele de admirare şi de laudă ale celorlalţi oameni sunt prea slabe; de aceea, creştinii le trec, înălţându-le fapta, ca să fie răsplătită mai bine de Dumnezeu. Îngăduie-mi să spun că dintre câţi călugări am cunoscut la noi eşti printre cei cu asemenea îndeletnicire creştinească deosebită. Ştiu cât ajuţi pe fraţii de la Ierusalim şi pe mine”.

Pentru a-şi păstra rânduiala călugărească, în vara lui 1958 s-a retras la mănăstirea rusească „Sfântul Tihon” din South Canaan, statul Pennsylvania. Aici, în toamna lui 1962 a intrat în corpul profesoral al Seminarului mănăstirii. (Fragment din „De veghe în casa Măriei Sale”, file de pateric de la Mănăstirea Putna)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: